Mircea Radu IACOBAN

O întreagă pagină din revista „Dilema veche” ia în discuţie ultima ediţie a „Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu” de la Botoşani, semnalând grave carenţe să le spun astfel „organizatorice”, deşi mai degrabă s-ar putea vorbi despre o reală criză pe care atribuirea distincţiei „Opera omnia” o cunoaşte de-o vreme încoace. Criză de fond, nicidecum de fonduri: premierea generoasă a condeierilor merituoşi de către trei dintre judeţele aflate în cea mai săracă zonă a României (Iaşului revenindu-i susţinerea unei iniţiative similare – „Scriitorul anului”, iar judeţului Neamţ, „Premiul Naţional Ion Creangă”) tinde, în ultimii doi ani, să alunece încet-încet către un puţin explicabil derizoriu, astfel îndreptăţind surprinzătorul titlu postat în pagina „Dilemei vechi”: „Umilinţa de a fi premiat”. Titrăm şi noi ceva mai ciudat, „Chivu contra Chifu”, spre a sublinia tonul acut polemic cu care autorul (Marius Chivu) tratează întâmplarea de la Botoşani, fără să uite a-l ghionti zdravăn pe laureatul ediţiei 2015 (Gabriel Chifu), „adevărat premiant de serviciu al Uniunii Scriitorilor şi al filialelor sale”. Cum vine asta? Vine cam aşa: în absenţa încrederii depline ce ar putea fi acordată unei mari personalităţi a criticii literare, verdictul căreia să fie unanim considerat inatacabil, sarcina selectării revine unui Juriu. Ca toate juriile, influenţabil şi, de ce nu, (horribile dictu et auditu!) manipulabil. N-aş spune, însă, că barem la ediţia de anul acesta a Premiului „Opera omnia” s-ar putea reproşa ceva onorabilului Juriu (Nicolae Manolescu preşedinte, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban). Laureatul, Constantin Abăluţă, recent devenit octogenar, n-a fost prea răsfăţat cu premii literare, deşi are o operă întru totul stimabilă şi se numără printre vocile cu adevărat distincte ale poeziei române. A semnat peste 50 de cărţi, dintre care i-au fost traduse şi publicate în străinătate vreo 30, a tălmăcit poezia şi proza unor mari autori francezi, englezi şi americani, într-un cuvânt, decizia Juriului are deplină acoperire. Drept pentru care contabilii Primăriei Botoşani s-au şi grăbit să-i vireze în cont suma cuvenită laureatului, adică, 8000 de euro. De aici încolo începe o adevărată comedie: poetul este somat să returneze de îndată suma pe care nu că n-ar fi meritat-o, dar, oricum, n-a solicitat-o niciodată – cred că-i întâmplare unică în analele scriitorimii române! Motivaţia: Regulamentul (am ortografiat cu majusculă) obligă autorul premiat să fie de faţă (la Botoşani, musai!) cu prilejul festiv al încoronării cu Premiul „Opera omnia”. Iar Abăluţă, bolnav la pat, n-are cum s-o facă. Organizatorii sunt consternaţi: dacă reglementul aşa zice, însemnă că aşa trebuie făcut. Și mai departe, cum? Nu-l premiezi pe cel desemnat de Juriu fiindcă nu-i prezent la sindrofie – absurd! – atunci ori nu mai dai Premiul deloc, ori îl dai altcuiva. Cui? Într-un fel, chiar logic: celui de al doilea clasat după numărul de voturi primite. Numai că acelaşi Regulament nu prevede astfel de eventualitate, deşi în cazurile de forţă majoră se acceptă exceptările până şi-n motivarea neprezentării la procuror! Marele gânditor Nikita Hruşciov avea o vorbă: „Ei, (aşa şi pe dincolo!) noi am făcut legile, sau ele pe noi?” în temeiul căreia punea între paranteze tot ce nu-i convenea din indiferent ce act normativ. Cam în acest sens acţionând, Juriul (fără a fi toţi membrii prezenţi...) a hotărât premierea lui Liviu Ioan Stoiciu, şi el absent, dar cu grăbire adus de la Focşani. Destul de neaşteptat, viceprimarul Botoşanilor, Marian Murariu, pune întrebarea fundamentală: „Premiem valoarea, sau premiem prezenţa?” (temă repede preluată şi de către unii membri ai Juriului, care au dat un comunicat ce menţiona „ca un fapt incontestabil privarea strident injustă a poetului Const. Abăluţă de acest semn de înaltă preţuire...” etc.) Acelaşi viceprimar vine cu încă o întrebare, la fel de incomodă: de fapt, cine a alcătuit Regulamentul? Chiar! Cine? Se pare că nu Primăria, deşi cel ce plăteşte comandă muzica! Cercetările sunt în curs... O a treia întrebare se rotunjeşte de la sine: cine va fi premiatul de anul viitor? Poţi să-l laşi de-o parte pe Constantin Abăluţă, flagrant nedreptăţit în 2019? Imposibil! Atunci ce rost vor mai avea jurizarea, nominalizările, de unde interesul public (şi în bună măsură cel mediatic) pentru Premiul Naţional de Poezie, câtă vreme concursul este cu final dinainte cunoscut? Întrebări...