Mircea Radu IACOBAN

Circulă fel de fel de poveşti privind existenţa unui „Iaşi subteran”, nutrite, probabil, şi din frecventele emisiuni tv avide de senzaţional, profilate pe incursiuni într-un ignorat orizont inferior al vieţuirii urbane (mai exact spus: supravieţuirii) în cine ştie ce uitate colţuri de lume. Cum mă număr printre foarte puţinii ce au avut şansa nu numai să recolteze amintiri pe tema „catacombele Iaşului”, ci şi să străbată porţiuni din reţeaua subpământeană azi dispărută, este cât se poate de firesc să fiu interesat de orice apariţie a unor noi mărturii documentare ori de contribuţiile care ies de sub semnul senzaţionalului gazetăresc, probând bună-credinţă şi, mai ales, rigoare ştiinţifică.

Este cazul cu amplul studiu datorat universitarului politehnist Mircea Slănină intitulat „Istoria neştiută a judeţului: pietrarii Iaşului şi catacombele. Date istorice.” Înainte de a ajunge la fondul chestiunii, câteva desluşiri. „Catacombele” n-au fost, la Iaşi „pasaje subterane făcute de om pentru practici religioase”, cum sună definiţia (din lat. „cata tumbas”, cu sensul „printre morminte”), ci spaţii subterane de depozitare, de adăpostire, de legătură între primele două, şi de evadare către locuri considerate mai sigure. Se mai cuvin menţionate unele lucrări edilitare subterane, în special legate de aprovizionarea cu apă, utilizate şi ele ca adăpost în vreme de restrişte, precum şi încăpătoarele depozite ale Vămii domneşti din capătul străzii Sf. Lazăr. Dacă, ici-colo, spaţiile cu diverse destinaţii se mai şi legau între ele, cu siguranţă că rezulta un păienjeniş al „misterelor Iaşului” în stare să trezească şi azi larg interes. Din păcate, târziu, mult prea târziu!

Vremea şi vremurile fie că au risipit vechile construcţii, fie că, din neştiinţă şi „avânt revoluţionar”, au fost dărâmate în numele înnoirilor necesare. Altfel spus, trebuia reconfigurat centrul oraşului, termenele erau „mobilizatoare”, blocurile cu 10-12 etaje necesitau fundaţii adânci, apăreau obiective masive şi costisitoare, ce nu se puteau împiedica de cine ştie ce măruntă boltă ivită pe neaşteptate, şi, mai ales, nu exista o coordonare a lucrărilor de excavare în stare să depisteze continuitatea unor trasee. Fiecare constructor „titular de plan” considera că-l împiedică „catacomba lui”, mai ales că şantierele s-au deschis la date diferite, cu ani de zile între un obiectiv şi celălalt...

Aşa s-a astupat definitiv şi traseul ce l-am parcurs cândva cu barca de cauciuc pe sub actualul Centru civic – am descris călătoria fantastică în această rubrică, am filmat (şi filmul nu izbutesc să-l aflu în videoteca TVR...), nu mai reiau, ci, întrucât am aflat amănunte noi în cercetarea profesorului Slănină, mă rezum la a-i susţine pledoaria pentru recercetarea tunelului dintre Palatul Domnesc şi Mănăstirea Cetăţuia. Am fost de faţă când cupa excavatorului ce săpa fundaţia viitoarei Bănci Agricole (în prezent, sediul SRI) a descoperit şi a rupt parte din intrarea respectivului tunel. Considerată fantasmagorie, evocarea tunelului într-o discuţie serioasă era tratată din totdeauna cu zâmbete îngăduitoare: „aş, legende...” Prin anii ′70, stareţul de atunci al Mănăstirii Cetăţuia, părintele Mitrofan, m-a condus câţiva zeci de metri printr-un culoar descendent de trecere boltit, care, la un moment dat, se poticnea din pricina surpării, şi mi-a spus că asta ar fi intrarea de sus a tunelului către Curtea Domnească. Profesorul de la Politehnica ieşeană a parcurs circa 200 de metri, intrând prin capătul celălalt: „Impresia a fost copleşitoare: tunelul era într-o stare perfectă! Partea de sus se afla la circa doi metri sub nivelul solului. Cu grijă, prin tunel puteau merge doi oameni alături... Pe alocuri trebuia să-mi aplec capul, fiindcă oamenii de astăzi sunt ceva mai înalţi decât trăitorii secolului XVII... După circa 200 metri de coborâre, am găsit tunelul voievodului Gh. Duca plin cu apă şi a trebuit să ne întoarcem.”

Am văzut şi eu acea intrare în subteran, ocrotită cu zid gros, boltit, din piatră „di Răpidea”, înainte de a fi obturată cu beton de către noii proprietari: era evident un tunel special construit, nu o încăpere oarecare, ci cu destinaţie evidentă de a purta călătorul către un „undeva” salvator, ce ar putea fi Mănăstirea Cetăţuia, dar şi o ţintă mai apropiată, înainte de subtraversarea problematică a Bahluiului. Altfel spus, o tainică ieşire de rezervă, întrutotul justificată în negurosul veac XVII. Clădirea actuală a SRI are o parte teşită: proiectanţii au fost nevoiţi să modifice proiectul tocmai pentru a proteja tunelul atunci descoperit. Până aici, în regulă. Dar mai departe? A fost astupat pe vecie? Arheologii nu-s interesaţi să-l investigheze acum, după ce a trecut furia constructivă ce a şi scos la lumină multe vechi zidiri ieşene, dar a şi astupat altele? Deocamdată, rămâne doar legenda – la urma urmei, este loc şi pentru legende...