Mircea Radu IACOBAN

Mâine, fanfara militară va intona imnurile Georgiei şi României în cinstea unui scriitor ce şi-a sfârşit zilele la Iaşi în urmă cu 228 de ani (Besarion Gabaşvili, zis „Besiki”), astfel deschizându-se ceremonia dezvelirii bustului poetului, dăruit Iaşiului de către Fundaţia Culturală Georgiană. Participă o numeroasă delegaţie din ţara caucaziană, condusă de ambasadorul Nikoloz Nikolozişvili, printre oaspeţi numărându-se primarul oraşului Kutaisi, Giorgi Tchigvaria, Isko Daseni, preşedintele Grupului Parlamentar de Prietenie Georgia-România, alte înalte personalităţi.

Statuia s-a născut... dintr-o carte: în 1977 se publica la „Junimea” volumul de versuri al lui Besiki „Oştile tristeţii”, astfel atrăgându-se atenţia că în pământul Iaşiului zac osemintele ultimului mare reprezentant al literaturii vechi georgiene, cel care „a reînviat formele tradiţionale ale poeziei, depăşindu-le prin inventivitate” – fie că a scris poezie de dragoste, poeme eroice ori versuri satirice. Creaţia lui literară, caracterizată prin diversitate şi varietate stilistică, trasează linia tranziţiei trecut-viitor în poezia georgiană, constituindu-se într-o adevărată punte intelectuală între Orient şi Occident. Poetul priveşte din perspectiva romantismului european convenţionalul vers oriental, preluând exploziva bogăţie de metafore şi nemăsurata bogăţie de culori, spre a nutri cu ele lirica romantică cu rezonanţe occidentale. Nici una dintre poeziile sale nu i-a fost publicată în timpul vieţii, dar acestea au circulat multe decenii în sute şi sute de copii manuscrise.

Din păcate incompletă (bună parte dintre poeme s-au pierdut), opera lui Besiki s-a transmis mai întâi oral, moştenirea poetică rămasă fiind doar o parte din întregul creaţiei sale. Destul cât să merite din plin preţuire peste veacuri. Către sfârşitul secolului XVIII Besiki a fost trimis la Iaşi de Ţarul Imeretiei, ca ambasador la Curtea feldmareşalului Potemkin. Puţină lume ştie că politica externă a Rusiei se decidea în anii aceia la Iaşi. Preferatul Ţarinei Ecaterina a II-a, cneazul Potemkin, care se visa rege al Daciei, se instalase în palatul Ghica, de unde diriguia o Moldovă supusă turcilor, cârmuită de greci şi ocupată de ruşi, implicându-se activ şi în destinele altor ţări europene, care s-au grăbit să-şi acrediteze trimişii aici, în capitala moldavă.

În 1791 aveau să moară şi Potemkin, şi Gabaşvili. Poetul a fost înmormântat în cimitirul Bisericii „Sf. Vineri”; după demolarea bisericii şi desfiinţarea cimitirului, piatra de mormânt a lui Besiki, adevărată operă de artă, s-a păstrat, iar acum, figurează în inventarul Muzeului de Istorie de la Palatul Culturii. Inscripţia, în georgiana veche, spune: „În acest mormânt zace Principele Visarion Zaharovici Gabaşvili, care a fost trimis ambasador al Ţarului David pe lângă prea înalta curte împărătească a Rusiei şi a sfârşit aici, la Iaşi, la 40 de ani, 1791, ianuarie 24. La trecători cer iertare!”

După apariţia „Oştilor tristeţii”, am solicitat primăriei acceptarea propunerii ca Iaşiul să accepte donaţia propusă de georgieni, demersul fiind reluat aproape an de an. În 2015 s-a aprobat, georgienii au iniţiat o subscripţie internaţională, au strâns foarte repede suma necesară, au comandat bustul unuia dintre cei mai cunoscuţi sculptori din Tbilisi, David Maisuradze, şi, în primăvara lui 2016, statuia şi-a început lunga călătorie spre Moldova, fiind adusă cu vaporul, de la Batumi la Constanţa.

De ce se inaugurează abia după aproape trei ani? Am un prieten la Tbilisi, actorul şi profesorul G. Dolidze; prin anii ′70 a tradus o piesă a mea, „Sâmbătă la Veritas”, care s-a editat la Tbilisi. Credeam că-l bucur trimiţându-i fotografia bustului. Dar... am primit o adevărată somaţie: să nu cumva să se amplaseze la Iaşi o „statuie care nu seamănă cu Besiki”: „Nu este doar rugămintea mea personală – azi întreaga presă şi internetul din Georgia au obiecţii în legătură cu acest bust...” Scrisoarea a trimis-o şi la Ambasada de la Bucureşti, şi la primăria ieşeană, ambele instituţii, fireşte, începând să ezite. După care s-au primit sumedenie de scrisori prin care alte foruri georgiene, inclusiv Uniunea Artiştilor Plastici, susţineau contrariul, considerând creaţia lui Maisuradze „o realizare artistică de mare ţinută, adevărat model...” etc., etc. Că seamănă cu Besiki, că nu seamănă, se poate discuta, mai ales că... nu s-a păstrat nicăieri vreo imagine a poetului (!), ci doar s-au încercat reconstituiri picturale târzii, întemeiate pe referinţe livreşti – tentative la fel de subiective precum sculptura în cauză.

Carevasăzică, de fapt nimeni nu ştie cum arăta poetul, dar se contestă... asemănarea! În fine, lucrurile s-au lămurit, statuia s-a aşezat pe soclu, mâine se dezveleşte, „Junimea” a reeditat cartea din 1977, este programat un Colocviu cu participare scriitoricească georgiană şi română, va fi deschisă o expoziţie documentară şi, fiindcă Besiki şi-a sfârşit zilele la 24 ianuarie, o slujbă de pomenire se va oficia la Biserica Bărboi. Cu osemintele risipite în groapa comună, reîntrupat, Besiki s-a întors statuie.