Mircea Radu IACOBAN

Născut la Bogdăneşti, Suceava (1943), Ion I. Solcanu s-a impus autoritar în cercetarea istoriei mai ales după renunţarea la o carieră politică mai mult decât promiţătoare, ce-l purtase până în onoranta demnitate de vicepreşedinte al Senatului României. Dacă abandonul parlamentar a fost alegerea lui, s-a dovedit inspirată: a rodit cărţi remarcabile, pe care, cu siguranţă, vălmăşagul vieţii politice în etern agitatul spaţiu mioritic nu i le-ar fi îngăduit niciodată, i-a adus un Premiu al Academiei Române şi altul al Academiei Oamenilor de Știinţă, precum şi preţuirea confraţilor, puşi în faţa unei opere ce începe să se configureze tot mai autoritar titlu cu titlu. Despre două dintre ele am scris chiar în această rubrică – „Școala românească în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail pe durata reîntrupării Principatelor Române” şi „Ion Hudiţă. Istoric, om politic şi autor de Jurnal”. Ceea ce se cuvine de la bun început remarcat este accentul hotărâtor pus pe cercetarea documentară: Solcanu nu face cărţi din cărţi, ci trudeşte sârguincios şi tenace în arhive, scotoceşte, descoperă, interpretează texte, de regulă, mai de nimeni cercetate, punând în valoare informaţii revelatoare din fonduri altfel sortite să rămână în îndelungă uitare. Cele două cărţi lansate în acest sfârşit de an pur şi simplu uimesc întâi de toate prin proporţii: de mult n-am mai văzut astfel de performanţe editoriale – un total de peste 1000 de pagini, format A3 (!), legătorie de artă precum, odinioară, aceea a cărţilor de cult, hârtie cartografică, ilustraţii color, reproducere a documentelor impecabilă. Editurile „vinovate”: „Junimea” ieşeană şi Editura Enciclopedică Bucureşti. Cele două titluri („Un erou al Războiului de întregire a României – Regimentul 9 Vânători” şi „Operaţiile şi istoricul Regimentului 9 vânători”) fac parte din literatura de specialitate publicată cu prilejul Centenarului Marii Uniri şi conturează un formidabil erou colectiv pur şi simplu ignorat până acum. Este vorba despre un regiment care a intrat în lupte în prima zi a Războiului Mondial şi a rămas până la sfârşitul ostilităţilor, dând o uriaşă jertfă de sânge (1110 soldaţi morţi şi 28 de ofiţeri) în luptele din Dobrogea, Muntenia, Moldova, Transilvania şi Ungaria, contrazicând cum nu se poate mai convingător alegaţiile potrivit cărora întregirea României a fost „darul” marilor puteri la Conferinţa de pace de la Paris. După ce comentează Jurnalul de Front al Regimentul 9 Vânători, însoţindu-l pas cu pas pe toate teatrele de operaţii, până la Budapesta, autorul se consideră îndreptăţit să concluzioneze: „Poporul român de azi îi este, neîndoielnic, dator celuilalt popor român, care îşi doarme somnul de veci sub pământul pe care l-a lucrat şi l-a apărat cu preţul vieţii, de-a lungul milenarei sale existenţe.” Oricine cutează să cerceteze şi să comenteze această filă de istorie însângerată se expune nedreptei acuze de tratare în cheie patriotardă din pricina desei utilizări a „vorbelor mari” – jertfă, eroi, eroism, vitejie, patrie, neam, bravură, sacrificiu, datorie supremă, sânge, glie strămoşească – numai că noi suntem cei care le-am demonetizat, prin abuzivă şi demagogică frecventare în pălăvrăgeala politică; ei, cei care au luptat în 1916-1918, au crezut în ele, le-au trăit cu intensitatea sentimentului autentic, şi au murit cu ele pe buze. Nici nu ne putem închipui în ce condiţii cumplite, sub focul inamic, au parcurs sutele şi sutele de kilometri (majoritatea pe jos!), nemâncaţi cu zilele, primejduiţi de tifosul exantematic, înfriguraţi, bivuacând sub cerul liber, în ploaie, ostaşii Regimentului 9 – după cum putem bănui că a fost şi soarta altor regimente române ce n-au avut norocul păstrării şi „dezghiocării” jurnalului de front. Știe cineva că, pentru a se asigura înmormântarea creştinească, în aşa numitele „chesoane” trase de caii costelivi ai Regimentului 9 se aflau depozitate din vreme crucile inscripţionate cu numele fiecărui ofiţer? Ce brutală şi neaşteptată împlinire a zicerii „să-ţi porţi crucea”! Se află, la pagina 271 a cărţii „Un erou...” o fotografie cumplită, cu legenda „soldat român în retragere de pe front, decembrie 1916”: un soi de arătare filiformă, purtând o căciulă ciuruită pe cap şi o manta ferfeniţă. Ține îmbrăţişată o puşcă antediluviană şi priveşte cu resemnare pământul pe care-l calcă cu opinca hrentuită. Aşa arată un erou? Iată că da! El şi ceilalţi ca el, comandaţi de ofiţerul Rasoviceanu, din retragere în retragere, au izbutit să menţină frontul la Mărăşeşti şi, cu preţul unor jertfe imense, până la urmă au cutezat neuitate fapte de arme. Retragerea, fie ea şi eroică, nu îngăduie celebrarea izbânzilor pasagere: în Dobrogea, Regimentul 9 a capturat primele două steaguri turceşti. Tăcere, nici un ecou – pe când la Plevna, în 1877, isprava similară a lui Grigore Ioan a rezonat spectaculos până la Palat, generând, după război, o penibilă păruială politică între conservatori şi liberali, fiecare cu un Grigore Ioan al lor. Ce istorie avem!