Mircea Radu IACOBAN

De o pre-vizionare a evenimentelor actuale din Franţa am avut parte în 1968: n-oi fi chiar omul care aduce ploaie, dar am ghinionul să nimeresc mereu acolo unde cad trăsnetele! Cu un an înainte, în 1967, mă aflam la Atena, taman când s-a petrecut violenta lovitură de stat prin care coloneii au preluat puterea, alungându-l, în cele din urmă, pe regele Constantin şi instaurând dictatura militară. În 1968 eram cu soaţa, la Paris: am dat peste un oraş plin de vitrine sparte, maşini răsturnate, fum, sânge, baricade şi ciocniri cu Poliţia. Revenind în Grecia în 1974, s-a nimerit să am parte iar de baricade, sânge şi confruntări, de astă dată şi cu armata: erau daţi jos coloneii! Sigur că atunci când te nimereşti în vâltoarea unor astfel de evenimente încerci să pricepi care-s resorturile ce le determină. Lozincile din Parisul revoltei studenţilor, născute, inteligent, din paradox, erau incitante şi sunau de-a dreptul seducător: „Este interzis să interzici!”, „Fiţi realişti, cereţi imposibilul!” – mai ales când le vedeai rostite ori afişate de aşa-zişii „baby boom”, tinerii „frumoşi şi liberi” născuţi imediat după război şi ajunşi la vârsta studenţiei. Au reuşit să atragă de partea lor, într-o grevă generală de două săptămâni, zece milioane de francezi, şi au întors ţara pe dos (taman atunci când De Gaulle se afla la Bucureşti într-un tête-à-tête cu Ceauşescu!). Sumedenie de explicaţii s-au emis şi încă se emit, dar tocmai fiindcă-s prea multe, prea... răsfirate, şi prea în continuare cercetate, nu pot alcătui aşteptatul scenariu logic şi întru totul convingător, mai degrabă devenind credibil sloganul cinic „fiecare generaţie visează, la un moment dat, la o revoluţie”. O implicare a politicilor de stânga a fost evidentă, dar nu trebuie uitat de unde şi de ce a pornit revolta: studenţii din Nanterre s-au baricadat în incinta Universităţii, cerând să li se îngăduie accesul liber în căminele fetelor. Aveau şi ceva dreptate: de ce, adică, studentele au primit îngăduinţa Rectoratului să intre în căminele băieţilor, iar ei, la fete, nu? Dacă rămânea la acest nivel, protestul avea toate şansele să alunece în derizoriu – cum s-ar fi petrecut lucrurile şi acum dacă demonstraţiile anti-Macron, „omul reformei”, ar fi rămas la nivelul preţului benzinei. Totdeauna, în jurul motivului iniţial, până la urmă uitat, se aglutinează sumedenie de alte teme revendicative, din ce în ce mai ample ca rezonanţă, şi-i de-ajuns scânteia care să aprindă vâlvătaia. Tot tinerească a fost şi originea revoltei din 1974 de la Atena: o revendicare universitară, aproape imediat convertită în acţiune vehementă anti-dictatură. De astă dată, miză cu adevărat majoră – şi cum n-am văzut publicate la noi impresii directe de la cele petrecute în 17 noiembrie 1974 (acum sărbătoare naţională în Grecia), transcriu, rezumativ, câteva însemnări. Era de presupus că plutea ceva în aer şi se luau măsuri preventive, câtă vreme la frontiera de la Kulata mi s-a aplicat o neobişnuită ştampilă verde pe paşaport: „în 24 de ore de la intrarea pe teritoriul Greciei, prezentarea obligatorie la primul post de poliţie”– doar veneam dintr-o ţară comunistă! M-am conformat (amănunte în cartea aflată în pregătire „Din străinătate”). La hotel, amicul Kostas soseşte gâfâind şi mă invită să trecem pe la... revoluţie – una dintre cele mai ciudate invitaţii care mi-au fost adresate vreodată. Pe măsură ce ne apropiem de zona Muzeului etnografic, creşte aglomeraţia, creşte vuietul, pentru a culmina într-un murmur ascuţit, obsedant, ca o heterodină. Mulţimea începe să tălăzuiască, dar se poticneşte în dreptul cordonului de poliţie ce înconjoară Școala Politehnică. Mai departe nu se trece. Între poliţişti şi înaltul grilaj de fier forjat, un spaţiu al nimănui, iar dincolo, câteva sute de studenţi se agită, strigă lozinci, înalţă pancarte. Una e-n engleză: „Politehnica este port-drapelul luptei noastre comune împotriva dictaturii coloneilor şi pentru democraţie!” Din stradă văd grupuri de tineri aruncând peste poliţişti şi peste gard pâini, mere, portocale. Un tanc barează trecerea. Sus, şuieră un elicopter. Patrule militare aleargă de ici-colo, bocănind cu ghetele ţintuite... A doua zi, la fel: tot nu putem ajunge mai aproape de scena principală a revoltei, auzim doar vaierul sirenelor de la maşinile poliţiei, rafale de pistol mitralieră şi, din când în când, un hohotit de mitralieră grea. A treia zi, în răgazul permis de MARTIAL LAW, cutez un drum până la Școala Politehnică. Pustiu – un singur poliţist mai veghează clădirea. Frumosul şi înaltul grilaj din fier forjat zace doborât la pământ. Barele sunt contorsionate ca după o explozie – le-au răsucit şenilele tancului. Un râuleţ maroniu-negricios, izvorât de sub grilajul doborât, s-a scurs, sub o crustă încreţită, în gura de canal: sânge. Sânge închegat. Revolta cu miză înaltă a învins, junta coloneilor a fost doborâtă. Preţul real: 24 de morţi (muniţie oarbă?!) şi peste 1000 de răniţi...