Mircea Radu IACOBAN

Cum stăruia acolo un bizar son de legendă moldavă, m-am abătut ades pe la ruinele „casei cu absidă” care, prin anii ′70, întârziau construcţia noului Centru civic al Iașilor. Într-o primăvară, coborând în beciul cât un naos de catedrală, am observat că flacăra chibritului ce urma să întreţină jarul pipei din dotare este suptă, ciudat, undeva către colţul încăperii. Aprind altul, se întâmplă la fel. Am lămurit ciudăţenia după ce am înlăturat un morman de navete goale, ştirbe şi putrezite, clădărite de cine ştie şi de ce tocmai acolo. Peste câteva zile, aveam să vâslesc, în barca de cauciuc, pe sub centrul Iaşiului. Neobişnuitul film izbutit şi difuzat atunci nu izbutesc să-l mai aflu în arhiva TVR! Operatorii tv cărora le-am propus o insolită vânătoare de imagini cu barca pe sub centrul urbei m-au refuzat unul câte unul.

A trebuit să aştept revenirea dintr-o deplasare a „zărghitului” Petre Iordănescu, zis „Ţuţu” (filmează acum din tăriile cerului) care, după o ridicare din umeri şi un „de ce nu?” mormăit, a acceptat, cu condiţia să-i procur peliculă 4X, singura care „vede” în întuneric, şi un reflector „Cobolt” cu acumulatorul valid. Cum-necum, am făcut rost (TVR Iași încă nu exista, demersurile le-am întreprins pe lângă instituţia din Capitală) şi iată-ne în primul beci al „Casei cu absidă”, apoi în cel identificat dedesubt, tăbârcind barca de cauciuc poloneză spuzită ici-colo de fulgii raţelor puşcate pe baltă.

Cercetând apa nefiresc de limpede, Ţuţu, fost seminarist, şi-a făcut întâi de toate crucea de rigoare. Raza reflectorului abia atingea cheia bolţii şi un ecou întreit însoţea clipocitul vâslirii, mai degrabă accentuând decât deranjând nefireasca linişte adâncă şi deplină. Larma oraşului rămăsese undeva, departe, într-o altă lume. Coborând treptele roase ale celui de al doilea beci, parcă ne-am fi cufundat în realitatea altor veacuri, ce-şi trimeteau fantomatice umbre, iscate de reflexiile Coboltului pe oglinda apei de cine ştie când ne-vălurită, spre a pluti unduios către repede mistuire în bezna altor bolţi. Fiindcă nu era numai ampla boltire a galeriei pe care navigam; pe măsura înaintării, descopeream şi-n dreapta şi-n stânga tuneluri la fel de îngrijit zidite, dar mai scunde şi cu apa prea aproape de îmbinarea arcadelor, aşa că n-aveam cum pătrunde spre galeriile laterale. Cine ştie ce vor fi ascuns în prea puţin cercetata lor vieţuire!

Ici-colo apărea câte o nişă. Prima în dreptul căreia am „acostat” ascundea o intrare închisă, se vede, mai târziu, fiindcă zidirea dezordonată nu „rima” cu ordinea pietrelor „de Răpidea” impecabil aliniate în pereţii galeriei principale. Ce va fi fost dincolo de acel baraj cu grăbire improvizat nu se va afla niciodată – toată această lume subterană nu mai există. Poate, cine ştie, ducea la vreo joncţiune cu trecerile subpământene de la Palatul domnesc, poate la temniţa de sub curte, ori la cea de lângă Sf. Nicolae, dacă nu va fi fost simplă tainiţă în care, la vreme de restrişte, ieşenii îşi ascundeau bruma de avut. În pragul unei astfel de nişe am găsit o ghiulea rotundă de tun, perfect păstrată. Prea grea s-o luăm în barcă. Tot acolo, după ce am dat la o parte stratul de moloz din care răsărea un „ceva” colţuros şi ruginit, am scos o frumuseţe de sipet metalic. Balamalele încremenite n-au îngăduit deschiderea capacului decât după ce am folosit o vâslă pe post de rangă. Deziluzie: era gol. Odată şi odată va fi tăinuit fie juvaiere, fie urice, ispisoace, înscrisuri de danie, de moştenire... Am filmat sipetul, dar nu l-am putut lua cu noi din pricina marginilor tăioase ce puteau străpunge laturile bărcii.

Cum Coboltul începea să dea semne de sleire, a trebuit să hotărâm: înaintăm sau întoarcem? Undeva, în stânga, raza reflectorului descoperise câteva trepte de piatră urcând din apă. Ajunşi acolo, am dibuit o posibilă ieşire, la fel de obturată cu tot soiul de rămăşiţe năclăite – frânturi de mobilă, doage, mături şi nelipsitele navete hrentuite. Una câte una, le-am scos din grămadă şi le-am dat drumul în apă. De ude şi putrede ce erau, s-au dat imediat la fund. Barca nu încăpea prin strâmta ieşire, aşa că am dezumflat-o, spre a putea ajunge într-un alt beci străvechi, tocmai sub Casa „Michel Daniel”, de pe fosta stradă 6 Martie. În ruină şi nelocuită, clădirea am recunoscut-o după tavanele pictate şi monumentala scară interioară (nici această casă nu mai există). Cum se vede, n-am putut parcurge galeria principală până la capăt. Altă dată n-am mai avut cum reveni, iar toată această lume subterană nu mai există, fiind obturată de fundaţiile noilor construcţii ridicate în Centrul civic al fostei capitale moldave…