Mircea Radu IACOBAN

Vineri, la Biblioteca Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava a fost sărbătorit profesorul Gh. Moldoveanu, momentul aniversar fiind însoţit de lansarea celui de al doilea volum din cartea sa de consideraţii lingvistice „Crâmpeie de limbă română”. Autorul este primul coleg octogenar din grupa universitară 234 a Filologiei ieşene, promoţia 1962; ceilalţi îi stăm aproape, în preajmă, într-un an-doi ajungând şi noi la incredibilul prag al celor opt decenii – după care-i greu de bănuit că, în plan creativ, şi cu precădere într-acel al cercetării ştiinţifice, am mai putea conta altcumva decât ca producători... de amintiri. Spectaculos: 9 (nouă!) dintre colegii de grupă au ajuns universitari, câţiva, membri ai Uniunii Scriitorilor, peste jumătate dintre ei sunt semnatari ai unor cărţi, fie beletristice, fie de specialitate, „recoltă” record, la Iaşi, deocamdată, încă nedepăşit. Eheu, fugaces!...

Gh. Moldoveanu pare decis să nu părăsească baricada, onorându-şi aniversarea cu o carte bătăioasă, al cărei titlu deloc nu-mi place („sună ca dracu′!”), dar care-i cât se poate de bine scrisă, tratează curajos chestiuni delicate, analizează la minuţie starea limbii române actuale, situată „între norme şi dogme”, avansează propuneri demne de luat în seamă şi, mai ales, se citeşte uşor, cu plăcere reală, autorul propunându-şi să comunice direct, amical, argumentat, nu să epateze timorându-şi cititorul cu preţiozităţi terminologice şi cu horbota unui aparat critic hipertrofiat.

Temele luate în discuţie în acest volum al doilea (regret că nu-l cunosc şi pe primul) se referă la relaţia dintre limbă şi societate, la chestiuni de fonetică, gramatică, ortografie – de regulă considerate aride. Iată-le devenite, datorită tonului colocvial fericit conjugat cu rigoarea demonstraţiei, larg accesibile, astfel prezentând interes şi pentru publicul larg, şi pentru specialiştii din domeniu. Ultima secţiune a cărţii se intitulează, simplu, „Mihai Eminescu” şi-i întru totul remarcabilă fie şi doar prin readucerea în atenţia generală a unor texte eminesciene de mare actualitate privitoare la „ideea ridicării naţiunii române nu împotriva celorlalte naţiuni, ci împreună cu ele.”

După lansare s-au luat în discuţie câteva subiecte referitoare la sănătatea limbii noastre, cu referiri la faimoasa „Lege Pruteanu”; cum n-am avut, la festivitatea de la bibliotecă, răgazul unei intervenţii deplin lămuritoare, îmi îngădui câteva post-precizări. Isprava legislativă a răposatului meu amic George Pruteanu este invocată şi în carte: „amenzile prevăzute la Art. 7 (sancţionând erorile <ortoepice, ortografice, morfo-sintactice, lexicale, semantice, stilistice>) între 10 milioane şi 50 milioane lei nu vor îndrepta lucrurile” – pag. 20. Bineînţeles că nu, cu atât mai mult cu cât Legea aprobată în Parlament... nici n-are capitolul „sancţiuni”! Nici vorbă de vreo amendă! Va fi existat intenţia unor astfel de măsuri punitive în proiectul Legii, ceea ce a stârnit, în epocă, un val de ironii şi o totală eşuare în băşcălie balcanică.

Percepţia generală a fost că, potrivit Legii Pruteanu, orice onorabil cetăţean va putea fi amendat de poliţist dacă-i scapă un dezacord într-o discuţie din tramvai – vă daţi seama ce enormitate şi ce... poliţie elevată ar fi trebuit să avem! Numai că... nici vorbă de aşa ceva: Pruteanu nu propunea absurda şi imposibila amendare a cetăţeanului, ci a instituţiilor de presă (în special radiourile şi televiziunile), în cazul în care ediţiile tipărite ori programele difuzate ar promova repetat incorectitudini gramaticale. Pe undeva, logic: formatoare de limbă aşa-zis literară este, în momentul de faţă, presa audio-vizuală. Rolul Academiei n-a rămas nici măcar simbolic: oricâte normări ar decide cel mai înalt for ştiinţific românesc, de vorbit se va vorbi tot ca la radio şi tv, instituţii considerate etalon, deasupra oricărei suspiciuni de incultură lingvistică. Ceea ce, din păcate, a fost şi a rămas profund neadevărat, „profesorii” ad-hoc greşesc flagrant, iar pe şefii lor nu-i întreabă nimeni de sănătate, fiindcă la rându-le sunt ades în eroare şi ei, promovând vrând-nevrând eroarea.

Întrebaţi-l pe Rareş Bogdan care-i femininul numeralului 12 – sunt curios ce v-ar răspunde! Ce pretenţii să mai avem la fătucile şi junii „urechişti” care au invadat audio-vizualul îndată ce au terminat, fără bacalaureat, cutare liceu industrial?

Pe de altă parte, limba naţiei nu se apără cu parul, iar dicţionarul va rămâne, fatalmente, totdeauna cu un pas în urmă. Asta nu înseamnă că va trebui cedat la infinit în faţa uzului, legiferând din urmă orice produs al Academiei Sinteşti. O fi limba română un organism viu, care se reglează singur, dar şi fiinţa umană, organism la fel de viu şi la fel de autoregrabil, are nevoie câteodată de-o aspirină, dacă nu şi de un antibiotic! Institutele de lingvistică şi armata de cercetători au doar rolul să înregistreze inert, din afară, evoluţii, fără vreo implicare corectoare? Inculţii şi analfabeţii funcţionali pot decide starea limbii? Cedarea fără luptă nu-i deloc în tradiţia lingvisticii române!