Mircea Radu IACOBAN

„Cu toate înzestrările tehnicii de astăzi – declară celebrul J.P. Martin, arhitectul monumentalului viaduct Millan (Franţa) – nici n-aş putea cuteza să proiectez, darămite să construiesc, o piramidă.” Documentar, pe teritoriul actual al Egiptului sunt atestate 300 astfel de impresionante edificii; s-au dezgropat numai 80 de piramide, fiecare demonstrând aceeaşi statornică preocupare pentru viaţa de după moarte şi obsesia atingerii eternităţii. Investigaţiile din satelit arată că sub nisipul saharian s-ar mai ascunde încă multe altele, între care, la 90 de metri adâncime, o piramidă ce poate rivaliza, prin dimensiuni, cu aceea a lui Keops. Chiar şi pe platoul Gizeh se află câteva piramide încă acoperite de nisip – Egiptul mai are multe de revelat! Și nu numai năucitorul efort constructiv trezeşte întemeiate suspiciuni cu privire la capacitatea unor felahi (ce tăiau granitul şi bazaltul cu dălţi din bronz şi aramă, şi manipulau cu lejeritate blocuri piatră cântărind 200 tone!!) de a edifica una dintre minunile lumii antice (de fapt, două, dacă adăugăm şi farul din Alexandria, de mult dispărut), ci, în egală măsură, dimensiunea culturală a antichităţii egiptene, adevărat tezaur în care copleşitoarei arte statuare i se adaugă expresivitatea basoreliefului, minuţia şi perfecţiunea caligrafierii hieroglifelor, ingeniozitatea şi eleganţa soluţiilor arhitecturale. Asta cu 45 de secole în urmă, când pe o mare parte a planetei homo sapiens rătăcea înveşmântat în piei de animale! Deşi în camera mortuară a lui Tutankhamon sunt figurate care de război, deci, era cunoscută roata, nicăieri n-o vedem pusă la treabă în vreo ipostază constructivă, mijlocul de transport rămânând în toate împrejurările primitiva sanie trasă de felahi pe nisip. Să fi fost îngăduită utilizarea roţii doar pentru uzul capetelor încoronate? Toate izvoarele dau ca certă construirea piramidei lui Keops în 20 de ani. Un calcul simplu arată că pentru tăierea, aducerea, ridicarea şi amplasarea celor două milioane de blocuri ar fi fost suficiente, în total, câte două minute şi jumătate pentru fiecare piatră cântărind două tone! Aberant! Dacă luăm în considerare şi ireala exactitate a cunoştinţelor într-ale astronomiei, inclusiv priorităţile în stabilirea calendarului, dar şi identitatea matematicii egiptenilor cu aceea a calculatoarelor de azi, pare tot mai legitimă teza implicării unui terţ X, provenit dacă nu din alte lumi, atunci barem din cine ştie ce alte avansate civilizaţii pământene azi dispărute. Cea mai la îndemână rămâne recurgerea comodă la extratereştri, de regulă chemaţi să explice inexplicabilul. Ar exista temeiuri în cronicile scrise pe papirus ori săpate în piatră. S-a identificat chiar un gen de contract între faraonul Khufu şi o entitate extraterestră (?), este descrisă foarte amănunţit o aterizare a unui OZN (în „Analele lui Thutmos” III, 1500 î.e.n.), iar în câmpul hieroglifelor s-au aflat, la Abydos, reprezentări ale unor elicoptere, submarine, tancuri, nave spaţiale. Interpretări, probabil, exagerate, fiindcă nu tancuri, elicoptere şi submarine vor fi utilizat oaspeţii din cosmos, dar pe basoreliefuri sunt figurate şi numeroase elemente concrete mai convingătoare, cum ar fi, de pildă, coroana Atef, descrierea şi efectele căreia sugerând cu claritate tehnica unor legături electronice la distanţe planetare. Adepţii prezenţei extratereştrilor (între care egiptologi cunoscuţi, participanţi la cercetări încununate cu faimoase descoperiri arheologice), adaugă fie alte dovezi privind imposibilitatea cutărei realizări cu tehnologia epocii (de ne-am gândi doar la ochii de lapis-lazuli ai măştii lui Tutankhamon, ori la ireala simetrie a portretelor din arta sculpturală, imposibil de atins fără aparatura sofisticată de azi...), fie ale unor realităţi evidente şi de necontestat doveditoare ale implicării, să-i spun astfel, străine. Se zice că autorităţile statale ar deţine probe şi mai consistente, păstrate în mare secret şi ferite de curiozitatea cercetătorilor. Astfel de suspiciuni planează şi asupra unor case mai mari (USA, China, Rusia), justificându-se prin speranţa unui viitor acces la misterioase tehnologii ultra-avansate. Oricum, nu putem decât rămâne pe terenul supoziţiilor, ceea ce ne aşează în postura incomodă de a acorda credit unor ipoteze tratate în general cu zâmbete îngăduitoare. Numai că, barem în ce mă priveşte, îndemnul „să vezi şi să crezi!” a dus, în cazul antichităţii egiptene, la efecte inverse: credeam cât credeam, dar după cele văzute, pur şi simplu nu mai cred în explicaţiile servite până acum. De altfel, în ton cu titulatura rubricii.