Mircea Radu IACOBAN

Încă în urmă cu două săptămâni (a se vedea „Monitorul” din 3 noiembrie) am semnalat faptul că introducerea obligativităţii unui procentaj de 80% maghiari la „Academia de fotbal” din Miercurea Ciuc echivalează cu stabilirea unui „numerus clausus” discriminant. De aici şi până la ţipetele disperate gen „ungurii domină tot!”, „n-am să las o piticanie ca Orban să mă bată în ţara românească” (Becali) ori la titlurile de-o şchioapă în pagina I-a „Ruşine guvernului României!” („Gazeta sporturilor”, două numere la rând) e cale lungă. Cum am mai scris, place, nu place, eu unul îl apreciez pe Orban (evident, este vorba de Viktor) pentru cât de băţos şi de demn izbuteşte „piticania” să ţină piept presiunilor de sorginte colonială – care, până la urmă, nu vor face decât să macine decisiv unitatea Uniunii Europene. N-ar trebui exclusă eventualitatea ca Brexit-ul să nu fie urmat de alte dezafilieri singulare, ci, mult mai grav, de înfiripare unei „Mitteleurope” dizidente, scoasă din „hinterlandul” actual şi mutată din Europa Centrală în cea de Sud-Est. Context în care, şi acum şi atunci, românii ar avea nevoie mai mult ca oricând de politicieni tip Orban – dar, evident, asta-i altă discuţie.

Revenind la oile noastre, care pasc pajiştile de la Miercurea Ciuc spre a deveni marfă de export maghiară: chiar o fi cazul să condamnăm cu atâta vehemenţă investiţia maghiară, socotind-o „palmă pentru Guvernul României”? Sigur că nu-i uşor de acceptat ideea înregimentării unui (prezumat) contingent de talente româneşti (probabil, cu dublă cetăţenie) într-o armie străină, mai ales când intervin şi considerente resentimentare de ordin politico-istoric. La fel de evidentă şi de amendabilă este puţinătatea eforturilor pe care România le face în respectivul domeniu, atât susţinerea financiară precară, cât şi starea infrastructurii şi bazelor sportive atestând întâi de toate lipsa de mijloace şi, în al doilea rând, destulă lipsă de interes. Dar, la urma urmei, nu-i deloc exclusă eventualitatea ca talente descoperite şi formate la Csikszereda (dea Domnul!) să ajungă în Naţionala ţării noastre, după cum, la fel de posibil este ca respectivii, deşi evident talentaţi, să nu fi fost niciodată „recoltaţi” pentru fotbal în lipsa sprijinului oferit prin subvenţionarea maghiară.

Alergăm după investitori în toate domeniile şi respingem cu indignare ideea investiţiei maghiare la Csikzsereda – că, de fapt, asta este: Guvernul maghiar investeşte 6 milioane de euro la Miercurea Ciuc şi la Sepsi Sf. Gheorghe în aşteptarea recoltării unui profit, şi material, şi, de ce nu, de prestigiu. Dacă Guvernul României ar înfiinţa şi susţine o „Academie” similară într-o zonă din Spania sau Italia populată (şi) de români, rezervând un procentaj oarecare pentru localnici, mă îndoiesc să urmeze rafală de proteste ale presei; dimpotrivă, iniţiativa sunt sigur că ar fi salutată. Adicătelea, este de acceptat că şeicul Mansour Bin Zayed poate cumpăra în întregime Manchester City, şeicul Butti bin Suhail - Getafe, Abdulah Bin Nasser al Thani - Malaga, indianul Ahsan Ali Sayed - Racing Santander, proprietari americani să dispună de Arsenal, Aston Villa, Liverpool, rusul Abramovici de Chelsea, prin achiziţionarea unor echipe de certă reputaţie europeană şi de mare tradiţie, formate în decenii, cu eforturi locale şi naţionale consistente – în vreme ce la Miercurea Ciuc este sprijinită, cu doza corespunzătoare de risc financiar, în primul rând descoperirea unor tineri de perspectivă. Cărora li se asigură toate condiţiile de pregătire, inclusiv şcolirea „la domiciliu”.

Poate deranja, însă, modestul procentaj de 20% rezervat „băştinaşilor”, mai ales că în întreaga construcţie de la Miercurea Ciuc este implicată şi Primăria. Deci, un organ al statului român acceptă un act discriminator la adresa românilor! Aici, într-adevăr, poate fi discutat. Maghiarii au jucat la faţă de cortină; puteau să tacă şi s-o facă: nimeni nu ţine seama, la Sepsi, câţi unguri sunt sau nu sunt în lot, iar antrenorul stabileşte echipa aşa cum crede de cuviinţă... Altfel, cine plăteşte comandă muzica.

La noi s-ar cuveni grabnic revăzută legislaţia subvenţionării sportului de către primării şi consiliile judeţene, fiindcă, de pildă, ceea ce se poate la Călăraşi nu-i cu putinţă la Iaşi. Şi, bineînţeles, ar fi utilă o analiză „la sânge” a implicării FRF în destinele fotbalului naţional începând de la „clasa zero” a juniorilor mici. De ce nu, sub semnul versurilor lui Ienăchiţă Văcărescu: „Într-o grădină / lâng-o tulpină / zării o floare / ca o lumină. / S-o tai, se strică / s-o las, mi-e frică / că vine altul şi mi-o rădică.”