Mircea Radu IACOBAN

S-a deschis Târgul de carte „Gaudeamus” (sub sigla „România 100”, deşi un veac împlineşte Marea Unire, România fiind ceva mai în vârstă...). Bogăţie de titluri, zeci, dacă nu chiar sute de lansări – impresia generală nu poate fi decât tonică: România citeşte. Ceea ce statisticile contrazic: conform unui studiu al Comisiei de la Bruxelles, la acest capitol ne-am afla pe ultimul loc în Europa (în paranteză fie spus, alte statistici îi aşază şi pe britanici în coada cozilor, cel mai mult citindu-se, surprinzător, în India (!), Thailanda, China, Filipine). Cât de exacte pot fi rezultatele acestor investigaţii în lumea cărţii e greu de spus; cert este însă faptul că se-ntâmplă ceva foarte grav, şi nu de ieri, de azi, destinul filei tipărite intrând vertiginos într-un regretabil „decrementa”.

Vinovată poate fi tehnologia veacului, deşi istoria pare a se repeta, îngrijorătorul semnal de alarmă fiind tras şi cu aproape un secol în urmă (N.D. Cocea: „Vorbăria e totul. Cartea nu mai există. Neavând timp să citească, sau incapabil să citească, bucureşteanul”... etc., etc.). Temere exagerată atunci, cât se poate de îndreptăţită acum. Drept pentru care propun un joc de imaginaţie: închipuiţi-vă că, într-o posacă seară de noiembrie, întâmplându-se cine ştie ce cataclism electronic, aţi rămas fără televizor, internet, telefon, computer, radio. Casa vi s-ar părea străină, inertă, ostilă şi pustie; după câteva ture fără rost prin toate încăperile, vrând-nevrând, până la urmă vă veţi aşeza şi veţi lua din raft o revistă sau o carte. Trebuia citită de mult, dar, desigur, „n-aţi avut timp”.

Cu aproape două veacuri în urmă, moşii şi strămoşii noştri n-aveau la îndemână decât „câmpul alb, oile negre” şi timp... berechet, că mult mai îngăduitoare erau ritmurile vieţii cotidiene. Era lungă iarna şi mult plictis pe lume, n-aveau de ales: ori scriau scrisori kilometrice, ori citeau la lumina lămpii de „12 focuri”. Oferta veacului XXI, infinit mai generoasă, funcţionează sub rigorile legii minimului efort: electronica ne aduce limpezi imagini colorate „totale”, uşor de asimilat, în vreme ce cuvântul tipărit pretinde efort de gândire pentru „traducere” şi reconstituire vizuală. Ecranul te îmbie cu imagini exacte, lesne desluşibile, pe când scriitura operează criptic, cu metafore. Receptarea în primul caz este confortabilă şi pasivă, dar în cel de al doilea, activă, presupunând investiţie de efort mental.

Fatalmente, potrivit evocatei legi a minimului efort, cartea retrogradează pe post de cenuşăreasă. Nu mai are nici pe departe ecoul şi forţa de altădată. Cine citeşte corespondenţa lui A.P. Cehov („O viaţă în scrisori”, Ed. „Polirom” 2018) află ce formidabil impact avea în epocă o schiţă ori nuvelă, ca să nu mai vorbim de cartea privită ca adevărată instituţie: „Bucata ta este o minune. Toată lumea nu vorbeşte decât despre ea. Laudele sunt din cele mai aprinse (...). La restaurantele de pe Nevski, la Dodon, unde ziarele se schimbă zilnic, numărul flendurit cu povestirea ta încă stă la dispoziţia amatorilor...” Ba chiar „Majestatea sa îţi citeşte lucrările şi, pe alocuri, subliniază cu creionul frazele deosebit de reuşite care fac impresie...” (p. 117).

Imposibil azi astfel de ecou reverberat, majestăţile lor au alte preocupări, iar ceea ce numim „publicul larg” de fapt nici nu mai există, fiindcă tirajele sunt minuscule, cartea se vinde trudnic, au salvat-o, o vreme, obligaţiile lecturii şcolare, dar şi ele-s tot mai primejduite de aceeaşi lege a minimului efort ce aşază în loc rezumatele de pe Google. Tot din scrisorile lui Cehov (ce minunăţie de carte!) afli că publicarea unei proze într-o gazetă era urmată de adevărată rafală de epistole: scriitorii îşi împărtăşeau unii altora bucuria proaspetei lecturi, autorul primea chintale de telegrame entuziaste, dimpreună cu invitaţia să petreacă atât cât va voi la cutare conac boieresc... până şi strădania cârcotaşilor venea să ratifice cotele interesului, că nu se scrie, nici de bine, nici de rău, decât despre ceea ce merită.

S-a auzit ceva, la noi, despre cine ştie ce proză ori poezie formidabilă ivită pe tărâm mioritic? Nici scriitorii nu se prea citesc între ei, darămite să citească românul care, de îndată ce deschide uşa, dă drumul televizorului să nu piardă serialul turcesc! E literatura firavă de vină, e vina veacului ultratehnicizat? Mă tem că trăim într-o iluzie a sănătăţii cărţii. Magnificenţa celei de a 25-a ediţii a Târgului „Gaudeamus” (doar în mai toate oraşele a început arborarea marelui pavoaz de Crăciun!) îmi evocă bradul primăriei, cel mai înalt, mai bine iluminat şi mai bogat garnisit cu cadouri – de fapt, cutii goale de carton poleite cu sclipici.