Mircea Radu IACOBAN

Şi cărţile, şi interviurile lui Lucian Boia se citesc cu îndreptăţit interes: aduc în atenţie un incitant „altceva”, propun interpretări iconoclaste, clatină convingeri, atentează la aşa-numitele „mituri identitare” – într-un cuvânt, scot naraţiunea istorică din rutina făgaşului domol prin care de veac se prelinge, zice-se, în lentă inerţie. Deşi de multe ori salutar, demersul său a mai şi deranjat, fie doar pentru faptul că n-a păstrat totdeauna echilibrul şi, în căutarea argumentelor care să-i susţină demonstraţia, n-a privit în amândouă direcţiile cu egală înţelegere pentru semnificaţia faptului istoric comentat. Dar dacă n-ar fi existat, Boia trebuia inventat!

Publică mult, am spune chiar prea mult pentru obişnuitele ritmuri ale cercetării şi valorificării editoriale, cărţile i se vând tocmai pentru că pot stârni şi contestări, şi aplauze. Nu i-am agreat navigarea (desigur, involuntară) în siajul moldovenismului primitiv marca Vasile Stati, dar trebuie să recunosc utilitatea unui Boia, mai ales în momentul „Centenar” în care recursul la istorie începe să devină justificat până la obsesiv. Surprinzător, dar chiar acest mult invocat Centenar este privit şi înţeles aiurea chiar de către români: foarte ades, la radio, la posturile tv, în afişajul stradal, a fost şi este aşezat sub sigla „România Centenar” sau „România 100”. Să nu se ştie că România fiinţează de la 1859, nu din 1918, şi că, la anul, vom sărbători 160 de ani de la semnarea actului de naştere al României, Unirea dintâi? Centenarul Marii Uniri este una, Centenarul României, marcat la vremea lui, în 1959, alta. Prea târziu, bulgărele a luat-o a vale, nu mai are cum să fie oprit, străinii care iau de bune mesajele media n-au de unde să ştie că ţara de la Dunăre şi Carpaţi, din cochetărie ignorantă, s-a autoîntinerit cu şase decenii!...

Într-un recent interviu luat lui Lucian Boia după apariţia cărţii „De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi” am întâlnit, recunosc, cu îngrijorare, o aserţiune care cu nimic nu mai „rimează” în contextul actual dominat de chemarea la ordine „unitate, români!” Spune Boia: „La noi s-a cam exagerat cu conceptul de unitate”, „o unitate dusă prea departe pur şi simplu devine înăbuşitoare, aşa încât unitatea trebuie temperată” (...) „e incorect şi e foarte periculos să insistăm mai mult decât trebuie pe unitate. Înseamnă că dăm la o parte libertatea, capacitatea omului sau a comunităţilor de a alege”. Să aleagă, în cazul României, ce? Poate federalizarea antiînăbuşitoare?

Mă tem că aici se află rădăcina unui concept care tinde să substituie definiţiei de dicţionar a Unităţii („coeziune, omogenitate, solidaritate, unire – tot unitar indivizibil”) o alta, sugerată încă din 2014 în discursul preşedintelui Iohannis de la Alba Iulia, în care vorbea despre o „naţiune de cetăţeni angajată în mari proiecte comune”. Asta ar fi, deci, naţiunea, nu mai apare ideea unităţii de neam, devin caduce miturile identitare, tracismul, latinitatea, sentimentului românităţii ne mai rămânându-i decât să se retragă din viaţa publică, menţinându-se în spaţiul familiei, al grupurilor restrânse ori chiar doar al intimităţii individului. Asemănător cumva cu modalitatea în care s-a păstrat limba română în Basarabia – „la cuhne!”

Pe de altă parte, în cuprinsul interviului, Boia recunoaşte că „Românii au avut o mare realizare, o imensă realizare în istoria lor, şi asta este unirea tuturor românilor”. A fost bună atunci, e „prisoselnică” acum? De ce? Rămâne de lămurit. Sigur că „unire” nu-i sinonim perfect cu „unitate”, dar, nu numai sub semnul Centenarului, sensul major al ambilor termeni firesc se îngemănează... După cum s-ar cuveni lămurită şi chestiunea „miturilor identitare”. „Lui Mihai Viteazul – afirmă Boia – nici prin cap nu putea să-i treacă că (respect ortografia textului) toţi românii ar trebui să se reunească într-o singură ţară”. Greu de bănuit ce putea să-i treacă prin cap lui Mihai Viteazul, cu atât mai mult cu cât (nu ştiu dacă se spune ori nu în carte, încă n-am citit decât interviul) celebra „pohtă ce a pohtit” nu-i decât o găselniţă de a lui Iorga, care, în 1902, a aşezat în ce ordine a vrut cele câteva cuvinte ortografiate de voievod pe reversul unei file. Că a „pohtit”, că n-a „pohtit”, Mihai Viteazul a stăpânit, între septembrie şi noiembrie 1600, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. O secundă de ar fi durat această trecătoare domnie, şi tot n-are cum fi ştearsă din cronici, spre a fi exilată între „miturile identitare”, fie şi cu rang de „mit fondator”.

Adevărat, la 1600 nu exista conştiinţă naţională românească, nici aspiraţie de unitate naţională; acum, bănuim că fiinţează amândouă. Pentru a putea urma calea europeană se cuvine oare să le punem surdină şi să antifonăm între paranteze chemarea „unitate, români!”?

Nu dispun de spaţiul necesar comentării acestui foarte interesant interviu. Ar trebui să aplaud ideea lui Boia că, în orice societate, nu economia comandă, ci cultura („în sens de mentalităţi, comportamente (...) Dacă nu ai cultul muncii, nu ai cultura respectului, cultura responsabilităţii, atunci totul e vraişte şi nu mai iese nimic”). Rezon: cazul României – vraişte totală. Dar să-i lăsăm şi lui Marx un dram de dreptate: imposibilă totala excludere a economicului din ecuaţie!