Mircea Radu IACOBAN

De mirare câte nu se ştiu din istoria recentă a fotbalului românesc! O cărticică apărută postum este semnată de Neculai Popinceanu, considerat unul dintre fondatorii Școlii politehnice ieşene şi, totodată, „începător” într-ale mişcării sportive în Copou. Autorul i-a încredinţat manuscrisul, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, lui Vasile Arhire, care a făcut ce a făcut şi a izbutit să-l editeze cu sprijinul Universităţii Politehnice. Sumedenie de poveşti neştiute, unele grave, altele de tot râsul, descoperi în paginile scrise sub semnul cronicărescului „să se ştie”; n-ar strica să le răsfoiască, barem spre a lua aminte, răsfăţaţii fotbalului de azi, prea de tot robiţi banului şi prea puţin „sâmţitori” la istoria clubului şi la orgoliul oraşului! N-aş crede că, până acum, cineva a ştiut că „Poli” Iaşi s-a născut... la Cernăuţi (frontul se afla la Cotul Donului!), când a luat fiinţă, sub egida Școlii politehnice, stabilită în capitala Bucovinei din 1942, echipa de fotbal ce activează şi azi. Adevărat, în coada clasamentului, dar rămâne speranţa că, odată şi odată, „va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră” din Copou. A urmat refugiul la Turnu Severin şi întoarcerea la Iaşi în 1945. „Aspectul oraşului – îşi aminteşte autorul – era detestabil. Circa şase luni, frontul a fost la câţiva kilometri de oraş, Iaşul era bombardat tot timpul, a fost parţial distrus, şi, mai ales, devastat de bande de răufăcători”. Fosta capitală moldavă se afla atunci sub vegherea Comandamentului militar sovietic, pe strada Berthelot funcţiona ditamai lagărul cu prizonieri de război, magazinele erau goale, ocupanţii ruşi îşi făceau de cap. Cui să-i mai ardă de fotbal? Politehniştilor! În octombrie 1945, rectorul Parteni a aprobat înfiinţarea „Clubului Sportiv Muncitoresc-Studenţesc”, cu trei secţii: fotbal, volei, şah. Singurul teren de sport din oraş era cel din Copou, fără gard, denivelat, cu gazon... natural, fără apă, canalizare, electricitate, fără porţi, cu o tribună de 150-200 locuri. Nu existau nici ghete, nici mingi de fotbal (care nu se fabricau în ţară!), sportivul îşi făcea singur rost de echipament. Pentru refacerea stadionului s-a apelat la câteva întreprinderi locale, cărora, în contra-partidă, politehniştii le desenau gratuit planurile de reconstrucţie şi amenajare a clădirilor bombardate. Din 1946, „Poli” era componentă a diviziei B seria I-a. Fabrica „Textila” a oferit gratuit un set de tricouri, meseriaşii cizmari ai lui Bosânceanu (de pe str. Lăpuşneanu) au confecţionat primele şapte ghete de fotbal, primarul a aprobat 25 de pâini pe zi, iar ajutorul suedez un sac de zahăr şi câteva pachete cu conserve de carne „ţinute sub cheie la Laboratorul de maşini electrice”. Fotbalistul primea, zilnic, 150 gr. zahăr, o conservă şi-o pâine. Primele meciuri s-au jucat fără plase la porţi, că fuseseră furate de mult şi nu se găseau nicăieri de cumpărat; cu aprobare specială obţinută de la FRFA, au fost înlocuite prin... doi „arbitri de poartă” însărcinaţi să urmărească traiectoria şuturilor. Începuse campionatul şi lotul ieşenilor număra în total... 7 jucători. Meciul de la Ploieşti sta şi el să-nceapă; minune, de la gară vin în ultima clipă (din Ardeal, din Banat) încă trei echiperi... „La meciurile de acasă preferam să jucăm cu mingea adversarului, noi neavând decât o singură minge bună. Dacă se strica în timpul jocului, pierdeam cu 0-3”. Când s-au cutezat cantonamente, arătau cam aşa (la Piatra Neamţ): „acolo, echipa CSMS, adică 20-25 persoane cu tot cu conducători, era cazată la o şcoală, toţi într-o cameră mare (n.n.: sală de clasă probabil), cu paturi şi lenjerie rudimentară, fără apă la vestiare, cu o cişmea în curte şi cam atât”. Nici vorbă de prime de joc, „prime de instalare”, „prime de obiectiv” salarii şi hoteluri de lux, deplasări cu avionul ş.a.m.d. Regulamentul spunea că echipa gazdă trebuie să deconteze oaspeţilor biletele de tren clasa I-a; ieşenii călătoreau cu clasa treia şi reţineau diferenţa, cu care mai astupau găurile din buget... Autorul s-a retras din conducerea clubului speriat de... Miliţie! „Se prezintă la catedră un individ cu cizme” care-l duce la Miliţia judeţeană, cerându-i să declare ce s-a făcut cu banii încasaţi pentru invitaţiile vândute pe post de bilete (un expediment la care toate cluburile apelau pe atunci). Spăimos, profesorul încerca să-şi scrie declaraţia, când miliţianul revine aproape cerându-şi scuze: „Tovarăşe profesor, sportul trebuie să meargă mai departe fiindcă aşa trebuie. Sunteţi liber”. Bietul tablagiu nu s-a orientat cum trebuie, a dat curs vreunei reclamaţii şi acum a primit mustrările superiorilor, la rândul lor sever avertizaţi de la partid să nu se amestece unde nu le fierbe oala... Către finalul cărţii, profesorul Popinceanu pune o întrebare esenţială, la care-şi răspunde singur: „Câţi dintre echipa de fotbal Poli Iaşi sunt studenţi la Politehnică? Nici unul.”