Mircea Radu IACOBAN

Am întâlnit ades prejudecata potrivit căreia în literatura ştiinţifică dedicată istoriei României şi editată în perioadele preaniversare nu pot fi ocolite abordările mai mult sau mai puţin îngăduitor-festiviste, considerându-se tacit drept inoportune dezvăluirile incomode: „avem timp pentru asta, acum e sărbătoare”. Chiar dacă regula pare a nu mai funcţiona, o carte finanţată şi tipărită în cadrul unui program „Centenar” poţi s-o suspectezi de bunăvoinţa unei analize marcată de rezonanţa evenimentului. Nu-i deloc cazul recentei apariţii „Ferdinand – acţiunea militară pentru Marea Unire, 1916-1917”, tipărită de Editura „Ceconi” şi semnată de harnicul cercetător al istoriei recente, ploieşteanul Traian D. Lazăr. Am mai scris despre cărţile lui în această rubrică („Jurnalul Regelui Mihai I de România”), toate probând deplină seriozitate a demersului ştiinţific, trudă îndelungă pe document, documentare bogată, interpretare lucidă a izvoarelor şi larg orizont în corelarea faptelor istoriceşte atestate. Nu-i cazul nici unei suspiciuni, întâi de toate fiindcă personajul principal, regele Ferdinand „întregitorul”, devenit din 1922 „regele tuturor românilor”, nemurit în bronzul statuilor (încă una aşteaptă să i se afle un amplasament la Iaşi...) şi păstrat cu pios respect în fila cronicii neamului, este tratat ca orice subiect al cercetării, adică „sine ira et studio”. Ceea ce nu-l avantajează până la capăt; în schimb, pune în adevărată lumină contribuţia esenţială a reginei Maria, „capul limpede” care a vegheat atent, decis, inspirat, curajos, şi la evoluţiile politice, şi la cele militare, fiind, am putea spune, adevăratul rege al românilor, mai ales în perioadele de mare restrişte din prima parte a campaniei militare, dar şi ades după aceea, când toată România se ghemuise în Moldova şi soarta ţării părea pecetluită. Ferdinand a fost nevoit să accepte enorme renunţări odată cu preluarea tronului: mai întâi, intrarea României în război împotriva nemţilor, ceea ce, pentru un Hohenzollern, reprezenta adevărată dramă, excomunicarea papală, căsătoria cu marea lui iubire, Elena Văcărescu, ostilitatea violentă a monarhilor din propria familie şi a trupelor invadatoare. La 22 noiembrie 1916, când nemţii au intrat în Craiova, principele Wilhelm de Hohenzollern, fratele regelui, a dat o proclamaţie către populaţie în care spunea „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români, să pedepsim pe acel care a trădat Casa, familia şi ţara şi şi-a călcat cuvântul de onoare.” Evident, cel vizat era „Nando” (Ferdinand). Regina îl vedea astfel: „un bărbat destul de puternic şi de inteligent”, cu deficienţe de caracter şi de temperament („nu are curajul s-o facă”, „are o gândire înceată”). Liberalul I.G. Duca îl consideră „un om nehotărât, nesigur, timid, influenţabil”. Ceea ce nu l-a împiedicat să-şi onoreze deplin cetăţenia română şi tronul, făcându-i pe străinii implicaţi în desfăşurările armatei să-l considere „mai român decât orice român”. Situaţia în care se afla ţara era pur şi simplu disperată: în palma de pământ rămasă, potopită de refugiaţi şi de trupe (1.000.000 de ruşi, 500.000 români) se mai înghesuiseră şi toate organele statului, plus partidele politice cu reprezentanţi adunaţi într-un „guvern de colaborare”, dar rămase, conform tradiţiei, pe baricade: opoziţia de aia-i opoziţie, ca să se opună, chiar şi-n împrejurările cele mai cumplite. Astfel, Partidul Conservator a anunţat că deputaţii săi „nu vor lua parte la şedinţele Parlamentului de la Iaşi fiindcă art. 121 din Constituţiune spune că sediul Guvernului este la Bucureşti şi fiindcă Iaşul este ocupat de o armată străină.” „Armata străină” erau singurii noştri aliaţi care au susţinut efectiv fronturile româneşti, iar „Constituţiunea” fusese adoptată în vremuri de pace... Au murit zeci de mii de oşteni ruşi şi, dacă n-ar fi fost orchestrată „Marea revoluţie din octombrie” (cu fonduri germane!), generând dezordini şi trădare, probabil că soarta războiului ar fi fost alta. Susţinerea Franţei (am comentat în acest colţ de pagină memoriile generalului Berthelot) a fost de certă importanţă, şi în instruirea armatei, şi pe plan diplomatic, dar în tranşee s-au aflat doar ruşi români, inclusiv voluntari ardeleni. Ferdinand, care nu urmase decât târziu „staff”-ul ţării la Iaşi, stabilindu-se pe moşia Coroanei de la Zorleni-Bârlad, vizita tot timpul unităţile scoase din tranşee şi aliniate pentru onor pe „platourile” colbăite, împărţea decoraţii, ordine de zi şi proclamaţii – ceea ce, se zice în comunicatele oficiale, întărea semnificativ moralul trupei. Vreme în care regina patrona întruniri diplomatice, gestiona diferendele dintre partide, rezolva grave chestiuni administrative, organiza misiuni de Cruce Roşie, îl însoţea pe „Nando” pe linia frontului (totdeauna linia a doua), se implica în restructurarea armatei. S-a oferit să se ducă ea însăşi la Țar (erau rude), spre a cere revigorarea sprijinului armat – Brătianu s-a opus. Ce groaznică încercare au însemnat acei ani pentru România! Fără eroii de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, am fi ajuns la un pas de scoatere din cartea de istorie!