Mircea Radu IACOBAN

Se spune că omul îl cunoşti cu adevărat la drum lung. Atunci când voiajezi săptămâni în şir pe alt continent, cu avionul, trenul, trăsura, autocarul, vaporul şi sumedenie de reprize „per pedes”, călătoria capătă virtuţi de turnesol întru revelarea caracterelor.

1. Naiva. Doamna X, binişor trecută de 50, trăieşte tot drumul în patetică uimire („vai, tu!”) şi nu se sfieşte, la vederea unui şir de cămile mărşăluind pe malul Nilului, să ceară căpitanului, într-o engleză de baltă, o acostare de-un sfert de ceas pentru a putea filma mai de aproape caravana. Comandantul a ia ca pe o glumă – cine să-şi închipuie că poate opri matahala de cinci stele, cu trei rânduri de punţi, mai lungă decât un teren de fotbal, unde şi când vrea el pe malul fluviului, după care s-o proptească precum bicicleta de gard? Ajunşi la Luxor, vizităm o „casă tipic berberă” – de fapt, un soi de vitrină de protocol, cu pereţi amarnic coloraţi în verde, galben, roşu, albastru, „podită” cu nisip, şi cu doi crocodilaşi cu număr de inventar adormiţi în ştioalna de sub aragazul pe care fierbe ceaiul de hibiscus decontat de compania turistică. Gazda nu pricepe în ruptul capului de ce doamna X o tot îmbie cu bancnota de 5 euro, cerându-i în schimb permisiunea să ia ca amintire doi pumni cu nisip de pe jos. În „limba gimnastică”, berbera îi explică, deschizând larg uşa, că acelaşi nisip se găseşte gratis, din pragul casei până în celălalt capăt al Saharei. Dar Naiva îşi mutase de mult interesul de la podea, la cer: „priviţi, priviţi, ce lună formidabilă!”

2. Poznaşul. Deşi cam supraponderal, Poznaşul este tot timpul „în priză”, autoacordându-şi rangul de responsabil cu buna dispoziţie. Drept pentru care se consideră dator să intervină cu replici „haioase” ori de câte ori situaţia ar îngădui-o. Fără îndoială că-i plin de cele mai bune intenţii, numai că practică un umor suspect, de extracţie (bănuiam) Ferentari-Mandravela; am aflat, mai târziu, că, de fapt, e „dă Ploieşti”. Pe o scară a vulgarităţii de la 1 la 10, umorul porcos al Poznaşului a trecut de 11 către finele călătoriei şi mă-ntreb la ce culmi ar fi ajuns de mai rămâneam împreună. Interesant este că hohoteau straşnic în primul rând femeile, inclusiv Naiva şi Preţioasa (despre care urmează să scriu ceva mai încolo). Punctul culminant în evoluţiile Poznaşului a fost în noaptea în care, în marele salon de dans al vasului „Princes Sarah”, a considerat că-i amuzant să se urce pe scenă şi să imite mişcările lascive ale dansatoarei profesioniste din buric. Vă închipuiţi ce-a ieşit.

3. Toma Necredinciosul. Pare a fi de multişor pensionar, poartă baston şi ochelari „fund de sifon”. În burta Sfinxului, opreşte ghidul din turuială spre a-şi manifesta vehement îndoiala: „Dom’le, sunt inginer constructor, asta nu se poate nici acum”. Într-adevăr, piatra cât un camion tăiată cu opt feţe pentru a fi aşezată „la micron” într-un ancadrament complicat şi-n relaţie cu altele, la fel de incredibil finisate, pare mai degrabă aşezată... din cer. „Cu ce o tăiau, dom’le, acum 5000 de ani, că nici fierul nu se descoperise”. Ghidul nu răspunde – că n-are ce – şi abate discuţia: „admiraţi perfecta aliniere...” La care Toma mormăie: „c-or fi descoperit egiptenii sfoara!” La Assuan, a demonstrat cu creionul pe hârtie că obeliscul neterminat n-avea cum şi de ce să se frângă, iar în Valea Regilor ne-a ţinut în soare, la 40 de grade, spre a se interesa în amănunt despre compoziţia mortarului la mormântul lui Horenheb. Meseriaş până la capăt! Adevăru-i că, în sinea noastră, îi dădeam dreptate, Egiptul antic fiind o creaţie ce depăşeşte decisiv puterea noastră de înţelegere.

4. Mirii. Probabil, în călătorie de nuntă, frumuşei şi aerieni amândoi, n-aveau ochi decât unul către celălalt; pe uşa cabinei lor era arborată permanent inscripţia „not disturb” şi trebuiau aduşi la autocar cu telefonul. Dar era adevărată plăcere să-i priveşti şi să te bucuri de bucuria lor.

5. Preţioasa. Mănâncă tot timpul. Poartă cu ea ditamai sacoşa, în care foşneşte din zece în zece minute, indiferent unde s-ar afla. Doar la voiajul cu trăsurile, când, în drum spre templul ridicat de Amenothep, trebuia să te ţii zdravăn spre a nu fi ejectat la curbe, n-am văzut-o mestecând. Călătoreşte „single”, pare-se mai tot anul, fiindcă doar în 2018 zice că a mai fost în Cuba şi-n Madagascar: „bluza asta am luat-o din Dominicană”. Compară tot timpul şi nu-i place nimic. La una dintre cinele de la „Gran Plaza” (Hurgada) am văzut-o cum filma şi transmitea în direct, nu ştiu cui din ţară, farfuria cu „paela” cerând sfaturi dacă să mănânce sau nu. La Istanbul, noi ne-am repezit către Bazar, ea a luat un taxi şi s-a dus la magazinele mofturoase de pe Istiklal Kadesî. Lume, lume...