Mircea Radu IACOBAN

Mâine, 28 octombrie, Pacepa ar împlini 90 de ani. Mai trăieşte, a murit, cui îi pasă? Nu-i mai văd semnătura în gazetele de peste ocean la care scria într-o vreme marele „defector”, iar tânăra generaţie nu încearcă urmă de emoţie când, rar, tot mai rar, îi aude numele. Am motive să nu-l uit fiindcă am fost direct implicat, imediat după revoluţie, în editarea cărţii „Orizonturi roşii”: revenit în ţară, Aristide Buhoiu mi-a adus filmele ediţiei în română tipărită de el în America – nu trebuia decât să le dau într-o tipografie şi cartea era gata într-o săptămână, urmând firescul succes de librărie. Stânjenitoarele reflexe ale editorului defazat, de modă veche, impuneau însă existenţa unui contract (aiurea, în vremea aceea, oricine tipărea ce voia, drepturile de autor nu le mai lua nimeni în seamă!). Caută-l pe Pacepa! Nu l-a găsit Ceauşescu, să-l lichideze, n-a fost găsit de noua putere, după revoluţie, să-l înainteze la gradul de general (!), ceremonia desfăşurându-se în lipsa colonelului, avea să-l afle Iacoban şi să-l pună să semneze un contract de editare! Naivităţi de adormit Mitzura!

Până la urmă, am descoperit societatea deţinătoare a copyright-ului, cartea s-a tipărit, dar momentul de maxim interes al aşteptărilor publicului se ratase. După tipărirea celei de a doua cărţi, „Moştenirea Kremlinului”, lucrurile au mai început să se lege şi figura misteriosului spion-şef ieşea încet-încet din ceaţa premeditat confecţionată, căpătând contururi cât de cât reale.

Rămânea de răspuns doar la întrebarea „Pacepa, erou sau simplu trădător?”, pe care a lămurit-o în bună măsură culegerea de documente publicată la Editura Enciclopedică sub titlul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii”. Defectarea şefului adjunct al spionajului ceauşist a stârnit o adevărată furtună în universul tăcut şi închis al James Bonzilor autohtoni, a prilejuit represalii cărora le-au căzut victime, ca de obicei, şi vinovaţi, şi nevinovaţi, a pus pe butuci mare parte a reţelei DIE din întreaga lume, iar prin publicarea documentelor deţinute de CNSAS, se înfiripă radiografia în cheie tragicomică a unei lumi interzise, parazitată de interese meschine, corupţie şi lichelism. N-a fost nimic patriotic, politic, generos, eroic, în fuga superspionului, ci doar spaima că se apropie funia de par: Pacepa a ales într-adevăr libertatea, fiindcă în România îl pândea cel puţin degradarea, dacă nu şi puşcăria – diverse anonime („scrisori ale oamenilor muncii” – de fapt, turnătorii ale subalternilor exasperaţi) îi dezvăluiseră matrapazlâcurile cu caracter cât se poate de penal, iar verificările dispuse le confirmau.

Deosebit de interesant este episodul dispariţiei din Hotelul Intercontinental de la Köln, în stare să stupefieze diplomaţia românească cu grade ascunse sub cămaşă, şi să genereze o stare de prostraţie căreia i-a căzut pradă, la început, şi spionajul german. Cea dintâi telegramă trimisă de rezidenţa noastră de la Köln cu indicativul urgenţă-fulger-imediat anunţa că, în dimineaţa zilei de 29 iulie 1978, generalul mr. Ştefan Constantin (nume de cod: Viorel), însărcinat să-l conducă pe Pacepa la aeroport, nu l-a găsit la hotel. Ipoteza dezertării nici nu era luată în calcul! În camera lui „Vintilă” (Pacepa) patul era desfăcut, toate lucrurile personale la locul lor şi televizorul, lăsat deschis, mergea în gol. „Tipografia” de la Bonn (nume de cod pentru Ambasadă) intră în alertă de gradul I şi încep căutări disperate, fără nici un rezultat. Se apelează la secretarul de stat de la Interne, se pun în mişcare Poliţia germană şi Interpolul. Cercetările atrag atenţia presei şi încep să curgă telefoanele la „tipografie”. Răspunsul Ambasadei era stereotip: „nu cunoaştem existenţa unui asemenea caz” (amintiţi-vă primele reacţii ale saudiţilor la dispariţia lui Khashoggi).

După 11 august, adevărul trebuie să fie acceptat şi de partea română, fiindcă „Le Monde” scrie: „Generalul locotenent Pacepa a cerut azil politic în SUA.” Ambasada îşi modifică radical poziţia, transmiţând presei un comunicat băţos: „Pacepa este acuzat de întocmirea de acte false, de acceptare de mită şi de întreţinerea unor contacte şi desfăşurarea de negocieri cu firme occidentale fără a fi dispus de împuterniciri…” etc., etc. Ceea ce nu era, de astă dată, chiar departe de adevăr, dar se vedea de la o poştă confecţionarea ad-hoc a acuzelor (încă nu se stabilise, oficial, nici o învinuire concretă şi probată) pentru deturnarea sensului dezertării: n-ar fi vorba despre o chestiune ce ar ţine de convingeri politice, ci doar de evadarea unui simplu escroc... Serialul de spionaj se arată prea interesant pentru a nu onora momentul aniversar şi-n rubrica de marţi.