Mircea Radu IACOBAN

Plec de la Iaşi către Bucureşti cu un avion TAROM. Ajung în jurul orei 13. Mai departe voi zbura în două reprize cu Türkish Airlines; prima plecare la 21,45. Opt ore de aşteptare la Otopeni – la urma urmei, nu-i un capăt de lume, ceasurile or trece cumva, la fel de stupid cum treceau şi când stăteam smirnă de caraulă în cazarma de la Botoşani de pază la drapelul regimentului (pe care nu l-am văzut niciodată). Când pleci din ţară, mai ales în alt continent, n-ai încotro şi-ţi alcătuieşti ditamai bagajul cu de toate, de la periuţa de dinţi la ţinuta de seară cu papion, de la loţiunile antiţânţari (Africa!) la papucii de casă.

Trolerul se umflă şi se tot umflă, mai renunţi la câte ceva, mai înghesui crema de ras în pantofii de plajă şi pipa între şosete; oricum, valiza se rotunjeşte ameninţător, ivindu-se primejdia depăşirii greutăţii admise la cală. Până la urmă, fermoarele se închid şi pui, victorios, lăcăţelul: o fi geamandanul greu de tăbârcit, dar se-ncadrează milimetric în condiţiile Companiei. Iată-l ivindu-se pe banda de bagaje de la Sosiri Otopeni. Hei-rup! – îl înhaţ şi, în lung şi-n latul sălii de Plecări, încep căutarea unui locşor în care să mă aşez pentru petrecerea celor opt ore lungi şi seci. Din difuzoarele aeroportului, o voce catifelată ne avertizează pe româneşte şi pe englezeşte să stăm cu ochii  pe bagaje (oare de ce?). Aşa că-s cu un ochi la troler şi cu celălalt iscodesc în continuare ungherele în căutarea unui scaun, unei bănci, unei laviţe, ceva pe care să mă aşez.

În cele opt ceasuri m-aş fi dus pe undeva prin Capitală, dar cum s-o faci tăbârcind gemandănoiul (începi să-l urăşti!) după tine? După ce mă conving că în imensitatea sectorului de plecări interne şi externe al Aeroportului Otopeni nu există nici o urmă de scaun, încerc să pricep care poate fi raţiunea riguroasei de-mobilări (că, într-o vreme, banchete erau): s-or aciua, iarna, cine nu trebuie? Apar ameninţări teroriste? Şi ce facem, dăm foc la casă pentru a scăpa de purici? Călătorul venit din provincie n-are cum ajunge la râvnitele bănci de la Plecări decât după efectuarea check-in-ului, cu un ceas înaintea decolării. Şi dacă-i venit cu un avion de dimineaţă? Stă ore-n şir într-un picior şi-şi păzeşte bagajul!

N-am avut încotro, am ieşit în vânt, afară, unde m-am aşezat pe-o margine de beton a străzii, spre a-mi menaja cât de cât hernia de disc... şi a cugeta la absurditatea românească datorită căreia au dispărut toate banchetele din cea mai aglomerată sală a aeroportului internaţional. De ce scriu despre toate astea în gazetă? Se va vedea în cele ce urmează. Călătorind, la întoarcere, spre ţară, am schimbat avionul la Istanbul. Ajuns în zori, urma să continui călătoria spre Bucureşti la ora 18,45. 12 ore de aşteptare! Cu experienţa de la Otopeni, nu puteam nădăjdui decât că în imensitatea aeroportului Istanbul s-o găsi un locşor în care să te aşezi. Numai că, la coborârea din „burduf”, ne aştepta un agent al Türkish Airlines: erau trecuţi pe listă călătorii ce aveau de aşteptat mai mult de şase ore. Am fost întrebat dacă doresc hotel sau un tur al oraşului Istanbul. Am ales vizitarea oraşului, pe care nu-l mai văzusem de pe vremea când se ateriza la Yesilkoi, încă nu se construise pod peste Bosfor şi fotbaliştii noştri făceau spectacol la Ankara. Evident, Compania aviatică n-avea nici o obligaţie, invitaţia mi s-a părut de-a dreptul ireală, dar cum să nu-i dai curs?

Îmbarcaţi în autocar, am fost duşi, mai întâi, la un restaurant din oraş pentru micul dejun (abia îl luasem în avion). După care, am vizitat vechiul Hipodrom şi Moscheea albastră, am fost duşi la pitorescul Bazar cu o pauză pentru cumpărături, şi am luat prânzul, tot în contul Companiei, la alt restaurant onorabil din cel mai mare oraş al Turciei. Ziua s-a încheiat cu un tur complet al oraşului, după care am fost readuşi la aeroport, unde ne aştepta un mic cadou din partea Türkish Airlines. Sigur că TAROM, cu cele biete 21 de avioane ale sale, nu poate concura cu o Companie ce deţine 336 de aparate (în 2018 a mai comandat 339, de ultimă generaţie!), transportă zeci şi zeci de milioane de pasageri anual şi are cea mai mare reţea de destinaţii din lume. Nici Otopeniul n-are cum să se alinieze la prestaţiile unui aeroport ce înregistrează 150 de milioane de pasageri pe an şi urmează să fie trecut... pe linia a doua, întrucât zilele astea s-a dat în folosinţă aeroportul New Istanbul, de câteva ori mai mare, cu patru terminale, şase piste şi 400 poziţii de parcare pentru avioane.

Dar barem o bancă, o biată şi amărâtă băncuţă pe care să se aşeze călătorul ce-şi păzeşte o zi-ntreagă bagajul, nu stă în puterile TAROM-ului să ofere? Întreb şi eu.