Mircea Radu IACOBAN

Săptămâna trecută, în Egipt, la Cairo, termometrele arătau 360. Piramidele se profilau aproape, undeva, în marginea de nord-vest a capitalei, oraşul părând că se pregăteşte să le înglobeze deplin şi definitiv în tentaculara geografie urbană. Lesne de văzut aproape din orice punct creştetele faimoaselor vestigii ale lumii antice, teribil de greu de ajuns până-n umbra piramidelor! Motivul: foarte particularul (eufemism!) mod în care se circulă la Cairo. Am văzut, cândva, o caricatură mustind de haz cu necaz: pe o arteră sufocată de maşini, un personaj de pe trotuarul de vizavi întreabă „cum fac să trec strada?” şi cineva de dincoace îi răspunde „nu ştiu, eu m-am născut pe partea asta”. De neînchipuit pentru europeni, dar în cel mai mare oraş al Africii, cu circa 20.000.000 de locuitori, nu-s treceri de pietoni! După cum nici reguli de circulaţie (de vor fi existând) nu par a funcţiona, fiindcă fiecare se descurcă aşa cum poate; câteodată chiar am avut impresia că am fost depăşiţi... pe sub maşina noastră, altfel agresiva manevră părând imposibilă şi inexplicabilă.

Dacă pietonul vrea să treacă strada, e treaba lui, o face pe răspundere proprie, asumându-şi riscurile aferente. Totu-i să speculeze o măruntă ştirbitură în şuvoiul traficului infernal, să gesticuleze credibil pentru a atenţiona şi impresiona, apoi, profitând de secunda îngăduinţei, s-o zbughească în zig-zag către limanul celuilalt trotuar. Cu tot aventurismul din trafic, nu prea se văd maşini boţite; cumva, şofatul a devenit o artă a riscului temerar, frăţeşte şi necesar împletit cu reale virtuţi în mânuirea volanului – de altfel, se spune că accidente fac aici doar cei care... respectă regulile, ceilalţi ştiind cum să se ferească...

La fiecare cinci-zece minute, câte un ambuteiaj la intersecţii. Totdeauna şi pretutindeni răsar ca din pământ 3-4 binevoitori ce se oferă să descâlcească situaţia, ţipând gutural, gesticulând şi arătând cu mâinile fiecare în altă direcţie... (O remarcă: între ritmul hiper-alert, de-a dreptul sufocant, în care se circulă la Cairo şi tonusul general al urbei, răsfăţat într-o dulce lentoare, pare a exista un hiatus venit din vreme şi de peste vreme, un adevărat „dat” moştenit din relaţia îngăduitoare a vechilor egipteni cu scurgerea timpului şi cu lunecarea mileniilor: în megalopolisul contrastelor, unde bogăţia luxuriantă se învecinează cu cea mai cruntă sărăcie, vei vedea pretutindeni personaje care aşteaptă îndelung ceva vag definit, oferind spre ipotetică vânzare mărfuri nevandabile, sorbindu-şi absenţi păhăruţul de ceai ori zăcând pur şi simplu ore-n şir la umbra vreunui zid.)

Dar iată-ne, în fine, ajunşi pe platoul Gizeh, în preajma piramidelor. Potop de turişti din toate colţurile lumii, frăsuiala insistenţilor vânzători ambulanţi, strigătele ghizilor, cămile ce aşteaptă să fie încălecate (cinci dolari să faci poza), coadă la intrarea în piramida lui Keops. Mai toţi oaspeţii se aşteaptă să vadă mormântul lui Tutankhamon (care, de fapt, a fost săpat în coasta unui munte din Valea Regilor, la peste 600 kilometri de Cairo), mulţi cumpără fleacuri gen „amintire de la Sovata”, cu mic cu mare se pozează striviţi de făptura ireală a piramidei din planul doi. N-aş crede că vreunul ştie, de fapt, despre ce-i vorba în propoziţia „iată Egiptul antic”, şi nici nu li se poate reproşa cvasiignoranţa, fiindcă şi-n luminatul veac XXI au dreptul să exclame precum ardeleanul la vederea girafei, „aşa ceva nu există”.

Te lasă încremenit de uimire imensitatea construcţiilor, incredibila cutezanţă şi abilitate inginerească de acum 5.000 de ani, enorma investiţie de trudă într-o epocă, totuşi, nesclavagistă, perfecţiunea gestului artistic, dar când mai încerci să te descurci în răscomplicata istorie a dinastiilor faraonilor şi, apoi, în orânduirea zeităţilor (vechii egipteni aveau un zeu al florilor de lotus, altul ce proteja femeile în timpul sarcinii, zei ai războiului şi vânătorii, veghetori ai sarcofagelor, ai mumificării, ai Nilului, ai disciplinei, ai bolţii cereşti etc., etc., după care zeităţile se încuscreau cu muritorii, dar şi între ele, ansamblul mitologiei complicându-se până la indescifrabil).

Călătorul ajuns în Egipt vede mult, exclamă entuziast şi înţelege puţin. Muzeele ajută şi încurcă în acelaşi timp. Cel al Egiptologiei, imens, îl consider de-a dreptul imposibil, fiindcă expune 250.000 de piese; a-l parcurge în pas turistic şi-într-o singură zi e-o jignire, a-l cerceta cum se cuvine e-o imposibilitate. Când se va ivi vreun răgaz, voi reveni în acest colţ de pagină cu notaţii fragmentare, tema fiind cum nu se poate mai interesantă. Deocamdată, în finalul acestui preambul egiptean, încerc să rezum esenţialul într-o imagine: am văzut pe unul din trotuarele cairote o doamnă elegantă în felul ei, îmbrăcată într-o jellabya fină ce-o acoperea din cap până-n picioare. Peste îngusta fantă lăsată pentru ochi purta ochelari de soare aşa că, practic, din fiinţa bănuită sub vestimentaţia rituală nu se vedea nimic. Purta, însă, în dreapta, o spectaculoasă poşetă Vuitton „ediţie limitată” şi, în stânga, telefonul mobil. Cam aşa vedem şi atâta înţelegem, într-o vizită turistică, din realitatea Egiptului antic.