Mircea Radu IACOBAN

SUA/CANADA: Blackout! Sosisem la Atena în 1967: stare de urgenţă, sânge, tancuri în stradă, magazine incendiate, gaze lacrimogene: se declanşase revolta coloneilor. Am ajuns la Paris în 1968: stare de urgenţă, maşini răsturnate, vitrine sparte, sânge, gaze lacrimogene – începuse revolta studenţească. Din nou la Atena, în 1974: stare de urgenţă, tancuri în stradă, sânge, gaze lacrimogene: de astă dată erau daţi jos coloneii. Oi fi piază rea, venirea mea aduce necazuri? Atenţie, săptămâna viitoare plec în Egipt!

Abia ajuns în SUA, în seara zilei în care voiam să trec în Canada pe la Niagara, lipseau tancurile, dar era mai rău ca pe front: blackout în aproape toată America de Nord! Europeni fiind, nu numai că nu ştim, dar nici nu ne închipuim ce poate însemna un blackout, adică pană generală de electricitate – mai ales când se-ntâmplă concomitent în două mari ţări învecinate (fireşte, fiecare a dat vina pe celălalt!). Se mai întrerupe curentul şi pe la noi, o oră, şapte, zece, pe-o stradă, într-un cartier, într-un sat; imaginaţi-vă ce-ar fi dacă toată ţara s-ar cufunda subit în întuneric, ar amuţi radiourile şi televizoarele, trenurile s-ar bloca pe unde s-au nimerit, metroul înţepeneşte în tuneluri, avioanele nu mai au cum nici decola, nici ateriza, mii de oameni ar rămâne sinistraţi în lifturi, nici un mecanism electric, începând cu stopurile de pe stradă şi terminând cu bancomatele şi seifurile bancare, n-ar mai funcţiona. Inclusiv releele reţelei de telefonie mobilă (bezna nici n-o mai pun la socoteală, ca şi decesul aparatelor de aer condiţionat).

Şi computerele de la punctul de frontieră Niagara erau inutilizabile, aşa că a trebuit să aştept ore-n şir, amuzându-mă doar de vânzoleala lanternelor sus, la Cazinou (unde se dereglase totul şi nu ştiu cum aveau s-o scoată la capăt, până la urmă, crupierii) şi de lamentaţiile în arabă ale celor doi vopsitori obligaţi să rămână până dimineaţa agăţaţi în cuşca lor undeva, pe un turn în construcţie. Alături, susura Niagara. Susura, nu tuna, fiindcă, noaptea, cascada este minusculă, apa fiind redirecţionată către turbinele hidrocentralei. Ziua, spectacol pentru turişti, noaptea, la muncă!

Interesant este, însă, cum a traversat populaţia blackoutul. Am aflat a doua zi, când s-au dezmorţit telefoanele. Mesajul rubedeniilor din Toronto: „Toată lumea încerca să plece către casă. Nu funcţiona nici un stop. Dar nimeni nu claxona, toţi au rămas calmi. După un timp, am văzut şi simpli cetăţeni, voluntari, instalaţi în mijlocul intersecţiilor şi dirijând circulaţia; culmea este că, ascultători, toţi şoferii le urmau indicaţiile. Acasă, băieţii (o familie de albanezi) care-mi sudau grilajul balconului de etajul 15 au găsit soluţia să câştige ceva timp: raza farului din Port Credit, cu sursă proprie de alimentare, trecea din 30 în 30 de secunde peste faţada blocului; în acele scurte răgazuri, sudau şi ei...”

Din New York, M.L. îmi scrie: „Vedeam cum, prin nişte ieşiri de urgenţă erau scoşi călătorii metroului. Sute şi sute de oameni erau aşezaţi pe scările din staţii – cu toţii, cât se poate de calmi, deşi prima bănuială era aceea a unui act terorist şi, până atunci, sumedenie de romane, filme şi seriale de televiziune au stors până la ultima picătură de horror tema blackoutului. Imediat (formidabili, americanii! – n.m.) serviciile de urgenţă au deschis, aproape la fiecare colţ de stradă, puncte de distribuire gratuită a mâncării calde. Poliţia, alte forţe de ordine, pompierii, salvările, patrulau fără încetare. Au rămas oameni blocaţi pe stradă până în zori şi nu s-a înregistrat nici un eveniment neplăcut. O singură bucurie: de astă dată, toate parcările au fost gratuite. Autobuzele introduse imediat spre a suplini parcursul metroului n-aveau cum face faţă; staţia din Times Sq. era plină-ochi. Maşinile particulare opreau unde erau mai mulţi oameni pe trotuar, şoferii anunţau către ce cartier se îndreaptă şi erau luaţi, evident, gratis, călătorii către destinaţiile respective. Adevărată lecţie de civism!”

În fine, un e-mail din Ottawa (de la S.R.): „ghinionul meu: tocmai mă aflam la frizer şi mă spălam pe cap. Am rămas cu clăbucii încă vreun ceas, fiindcă şi prosoapele trebuiau eliberate din aparatele ce le dezinfectează electronic. Proprietarul restaurantului de vizavi ne-a invitat la un picnic în stradă, fiindcă oricum i se strica mâncarea din frigidere. Lumea făcea haz de necaz – şi cam asta a fost tot.”

Mă-ntreb ce ar fi fost la noi.