Mircea Radu IACOBAN

În vizită la un emigrant român din Canada. Îmi arată, cu mândrie, un puiet de cireş: „vedeţi, a înmugurit”. Păi, e primăvară, cum să nu... „Aflaţi că abia ieri l-am schimbat. Celălalt, cumpărat anul trecut, am văzut că nu s-a prins. Am păstrat bonul, l-am dus înapoi la magazin şi, normal, mi-au dat altul. Ăsta s-a prins.”

*

În cutia de scrisori a gazdelor mele aflu o epistolă trimisă de o firmă de pompe funebre care propune un atrăgător sistem de abonament. Este trimis şi un chestionar. Prima întrebare: „aşteptaţi un deces în familie?” A doua: „când credeţi că se va produce?”

*

În ultra elegantul oraş subteran din Montreal mă acostează... un cerşetor. Nu-i român (!), e îmbrăcat decent şi curăţel. Îmi cere un dolar şi motivează: „Azi fiind ziua reginei, cantina mea de ajutor social e închisă, aşa că...” Aşa că i-am dat un dolar. De ziua reginei.

*

Şi în SUA, şi în Canada nu există garduri. Seara şi dimineaţa, toată lumea tunde gazonul. Prin decizia primăriei, firul de iarbă n-are voie să depăşească 12 cm. Dacă se-nalţă mai sus, nu-i bai: nu te amendează nimeni, dar vin salariaţii primăriei şi-ţi tund ei gazonul. După care, prin poştă, primeşti factura. Piperată.

*

Înaintea aterizării în Mongolia, la Ulan Bator, mă interesez care-i distanţa între aeroport şi oraş. Unii spun c-ar fi şase kilometri, alţii, nouă. Stewardesa, rusoaică, îmi face cu ochiul: „aeroportul rămâne pe loc, oraşul se mai mută de ici-colo...”

*

În Germania, convoiul de maşini este gâtuit într-o porţiune a autostrăzii: în preajma unei localităţi mărunte, câteva vechituri se târăsc precum melcul. Cum scrie şi pe maşini, au viteza limitată la 20 km pe oră. Mi se explică: „La volan sunt bătrânei suferinzi de peste 80 de ani. Li se dă permis de conducere doar pentru viteza asta şi doar pe ruta până la cimitir. Să-şi poată îngriji mormintele familiei.”

*

La Mississauga, un puştan biciclist ia un viraj greşit, cade şi se juleşte la un genunchi. În patru minute (m-am uitat la ceas!) s-au aflat la locul gravului accident o maşină a Salvării, alta a Pompierilor şi a treia, a Poliţiei.

*

Am vrut să fac un cadou rubedeniilor din Canada (doar a venit unchiul bogat din România!). Văzând că-şi ţin sumedenia de cărţi pe parchet, m-am decis să le cumpăr un corp de bibliotecă. După o zi întreagă de căutări prin magazinele de mobilă şi după ce am consultat un teanc de prospecte ale fabricilor, m-am lăsat păgubaş: acest articol (biblioteca, adică) nu se mai produce. N-are căutare.

*

Concert simfonic la Toronto. Sala, hiper-modernă, asemenea unei farfurii zburătoare, primeşte 3.000 de melomani. Parfumuri franţuzeşti. Bărbaţii, cu papion, femeile, în rochii de seară. Dirijoarea e din SUA, violonista din Anglia. La pian, un puşti-fenomen din Brazilia. Iar de cântat, s-a cântat tot Ceaikovski, tot Rahmaninov...

*

Greşesc trenul urban GO („Governement Ontario”) şi iau unul expres, care nu opreşte la Port Credit, ci se retrage la depou, după 20 de km. Cobor la capăt de linie: e miezul nopţii şi plouă zdravăn. Încerc să-i spun amploiatului de la bilete ce mi s-a întâmplat. El nu vorbeşte franceza, eu, engleza. Ceva-ceva a priceput: a afişat la ghişeul tăbliţa cu inscripţia „closed”, s-a îmbrăcat, şi-a luat umbrela, a zăvorât biroul şi m-a condus, prin ploaie, tocmai la alt corp al gării, de unde plecau trenurile în sens invers. A rămas pe peron până a venit garnitura şi m-a văzut instalat în vagon.

*

Cu aproape 40 de ani în urmă am scris o piesă care se intitula „Sâmbătă la Veritas” – era vorba despre o întâlnire aniversară: 10 ani de la terminarea facultăţii. Cum aş mai scrie-o azi? Întâlnirea aniversară a unei promoţii de electronişti bucureşteni s-a desfăşurat la Cleveland. Că pe acolo se aflau mai toţi.