Mircea Radu IACOBAN

CUBA. Domnul Julio Lobo poseda, înainte de revoluţia cubaneză, câteva dintre cele mai mari fabrici de zahăr din insulă. După care i-au rămas doar cele din Peru, Porto Rico şi Mexic. Tot milionar rămânând... Revoluţia nu numai că i-a naţionalizat întreprinderile, dar – sacrilegiu! – a deschis un muzeu acolo unde nimeni n-avea voie să intre: în Casa Lobo (lobo = lup). Milionarul se pricopsise cu o aprigă pasiune de colecţionar: nu achiziţiona timbre, cutii de chibrituri, cărţi poştale ilustrate ori fluturi exotici; pasiunea îi trădează ambiţiile şi nostalgiile: l-a ales drept erou pe Napoleon, începând să adune tot ce amintea trecerea prin astă lume a micului mare corsican. Încerci, trecând prin saloanele Casei Lobo de la Havana, un foarte ciudat sentiment ce ar putea fi oarecum definit printr-o frântură dintr-un titlu al lui Cantemir: „historia incrementa atque decrementa...” Corsicanul încoronat, exilat într-o insuliţă, a murit ignorat, şi, zice-se, otrăvit cu arsenic, Lobo s-a mistuit pur şi simplu din istoria Cubei... A rămas colecţia, valorând, după estimările oficiale, aproape un milion de dolari; este orânduită într-o anumită gradare aptă să sugereze preschimbarea pasiunii în patimă. Lobo cutreiera lumea spre a aduna tot ce putea fi învecinat cu numele lui Napoleon şi care, fireşte, poseda necesarele certificate de autenticitate. Adică: medalii comemorative („Bonaparte, Primul Consul al Republicii franceze”, „Napoleon, Consul al Franţei”), arme, tobe şi artefacte cu dedicaţie din vremea celui de al doilea imperiu, mici statuete (Napoleon în costum roman, în uniformă militară etc. etc.), pălăria purtată la Santa Helena de împăratul înfrânt, litografii de epocă (Bonaparte în sicriu, Bonaparte – absolut ridicol! – cu mantie de hermină, sandale romane, sceptru şi cunună de lauri), cutia cu sulimanuri a Louisei de Austria, uleiuri înfăţişând plopii şi salcia plângătoare ce străjuiesc mormântul de Santa Helena, inclusiv o caraulă parcă înglobată în regnul vegetal, steaguri tricolore inscripţionate „Vive l’Empereur!” cu litere ostenite, spade, pistoale, candelabrul făcut cadou Iosefinei, ceasul care şi-a prefirat tic-tac-ul ritmând orele campaniei din Italia, costumul purtat la recepţii (roşu, negru, broderie aurie la guler, rever şi mâneci), un bust realmente valoros (artisticeşte) reprezentându-l pe Napoleon în exil – bolnav, înfofolit, căzut pe gânduri şi privind undeva în gol, spre a ocoli harta mustrătoare a continentului etc., etc., etc. Odată ajuns în ultima sală a Muzeului, înţelegi până unde poate ajunge pasiunea devenită patimă: este expus, într-o vitrină specială... un dinte al lui Napoleon. Un pre-molar galben şi cariat, achiziţionat la o înverşunată licitaţie pentru suma de 20.000 dolari. Inscripţia lămuritoare precizează: „este un dinte din tinereţe”. Măi, să fie! Ori felcerul va fi fost înzestrat cu un genial simţ al anticipaţiei în materie de destine politice, ori minuscula piesă expusă şi-a îndeplinit rolul de agent masticator într-o cavitate bucală a cine ştie cărui muritor de rând. Ce să-l determine pe felcer, dentist, bărbier, să păstreze cu sfinţenie premolarul cariat al unui tinerel oarecare, sub-locotenent artilerist, spre a-l scoate victorios la lumină decenii mai târziu? Dubiile privind autenticitatea exponatelor dispar în cazul pieselor orânduite dincolo de vitrina dintelui: de pildă, şuviţa de păr scoasă din sicriul deshumat la Santa Helena. Certificatul de autentificare este întărit cu sumedenie de parafe şi de semnături ale martorilor oculari. Îmi închipui scena desprinderii şuviţelor de pe craniul Primului Consul şi o găsesc de un lugubru absolut. În deplin acord, de altfel, cu aceea a ciopârţirii sicriului de acaju: mă tem că pioasele şi respectuos-tulburatele persoane adunate în jurul gropii abia au aşteptat „să prindă” o sfărâmătură de sicriu, ori, mai ştii, or fi desprins aşchii cu degetele înfrigurate de grabă şi cu lăcomia lucindu-le în ochi. Mai ales în Franţa, astfel de fărâme „napoleoniene” de acaju poţi afla pretutindeni şi a da crezare tuturor certificatelor şi parafelor înseamnă ceva naivitate: la urma urmei, numai dacă ne-am gândi la povestea cu frânturile din crucea lui Hristos (din care, adunate cap la cap, s-ar putea construi pod peste apa Iordanului)şi tot aflăm justificarea pentru înfiriparea omenescului procent de îndoială. Care îndoială este făcută ţăndări în cazul ultimei piese expuse sub un clopot de sticlă: oala de noapte a lui Napoleon, înzestrată, în stânga toartei, cu stema imperială. Categoric, n-o putea utiliza decât un cap încoronat – sau, mă rog, iertare, fund...