Mircea Radu IACOBAN

Destul de ciudat mecanismul ce izbuteşte să înşurubeze definitiv în mentalul colectiv nezise şi nefăcute! Că de bine, că de rău, nu contează, „se zice”, purtător de îndoială, lasă nemotivat locul autoritarului „dixit!”, nimeni nu mai cercetează la rădăcina întâmplării: doar, pe şosea, nu te opreşti să verifici soliditatea fiecărui pod înainte de a-l trece cu maşina! Galileo ar fi rostit, după condamnarea din 1633, răs-cunoscuta sintagmă „e pur si muove” (de fapt, corect, „eppur si muove” – totuşi se învârte). Nu l-a auzit nici un contemporan, nu există nicio mărturie scrisă sau orală, de unde, atunci, informaţia şi, mai ales, certitudinea ei? Când, târziu după moartea lui Galileo, Murillo (şi Goya, în celălalt veac) l-a pictat pe astronom (Eminescu: „Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos / Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din haos...”) în închisoare, a inscripţionat pe peretele celulei faimoasa propoziţie. Posibil s-o fi preluat din cine ştie ce izvor acum pierdut, posibil să fie vorba doar de imaginaţia pictorului. Pentru ca îndoiala, dacă va fi fost vreodată, să se topească deplin odată cu scurgerea celor cinci veacuri (dacă nu luăm în seamă şi faptul că primul care a cutezat să spună că pământul se-nvârte n-a fost Galileo, ci, cu un veac înaintea lui, Copernic). Dar ce te faci când însuşi presupusul autor neagă cu înverşunare cele ce i se atribuie? Încercaţi să-i clătinaţi unui intelectual din oricare mediu, chiar universitar-academic, convingerea că Malraux n-a spus niciodată „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”: veţi fi privit cu milă, suspectat de incultură şi bănuit de vinovată ne-ducere la  biserică. Citatul cu pricina s-a lipit de mentalul naţiei mai strâns decât marca de scrisoare: pas de-l mai desprinde! Dezminţirile lui Malraux au fost vehemente – degeaba! „Mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînţeles, pentru că n-am de unde să ştiu” (interviu în „Le Point”, dec. 1975). Binecunoscuta sentinţă, Malraux, ministru al culturii fără diplomă de liceu (închipuiţi-vă ce ar însemna asta la noi!), ar fi formulat-o într-o conversaţie dintr-un birou, fiind redată apoi în fel şi chip de diverşi conlocutori. De scris, Malraux n-a scris niciodată propoziţia silnic atribuită, ba, de câte ori a avut prilejul, a protestat şi a dezminţit. Să zicem, însă, că afirmaţia ar fi reală şi-i aparţine. Va fi secolul XXI fatalmente religios? Ce trebuie înţeles prin „religios”? Lecţiunea cvasi-generală de până acum a fost religios = creştin, drept pentru care a fost entuziast acceptată atât de catolici, cât şi de ortodocşi. Ar fi rămas probabil bună-n grad dacă evenimentele ultimului deceniu n-ar fi atras dramatic atenţia Europei că „musulman” tot religios înseamnă, ba încă iscându-se şi ameninţarea fanatismului. Nu cumva Coranul va oblădui religiile lumii? Culmea: nu-i exclus ca viaţa să confirme... ceea ce Malraux n-a prezis! A doua chestiune se referă la exactitatea traducerii: dacă a spus cele ce i se atribuie, oricum, nu „religios” era cuvântul, ci „mistic”. Și nu-i deloc tot una! Altă aiureală: bazaconia cu „cadavrul din debara”. N-a zis-o Patapievici. Adică, a spus-o, dar cu alt sens – total invers: „unii consideră că...” Nu-i vorba despre o maculare a imaginii poetului; dimpotrivă, sunt condamnaţi cei care (vorba unui critic) „nu pot ieşi din ograda literaturii române decât dându-i un bocanc în gură lui Eminescu”. Și totuşi, dacă veţi întreba în dreapta şi-n stânga, veţi constata că patru subiecţi din cinci sunt siguri că-i Patapievici autorul enormităţii cu „cadavrul din debara”. Explicaţia este simplă: nefericite antecedente te pot face să crezi că Patapievici ar fi capabil să emită teza ce a revoltat o ţară, numai că, întâi de toate, a spus-o în celălalt sens, şi, apoi, autorul a declarat nu o dată că şi-a modificat radical părerile despre români: vechile afirmaţii nu-l mai reprezintă. Ceea ce poate fi plauzibil: dumirirea târzie nu-i numaidecât voluptate naţională; se practică pretutindeni de când hăul, mai ales în preajma marilor schimbări de traiect politic general. Discutabile sau nu, repoziţionările se aseamănă, pe undeva, cu „revelaţiile” mai mult sau mai puţin sincere ale ţăranilor „dumiriţi” din piesele, filmele şi cărţile colectivizării. Oricum, dacă Galileo poate, cine ştie, va fi rostit fatidicul „eppur si muove”, Malraux n-a formulat vreodată ceea ce i se atribuie, iar spusele lui Patapievici nu justifică nicidecum reproşul de les-Eminescu. „Adevărul – spunea Giordano Bruno – nu se schimbă pentru că este crezut sau nu de majoritatea oamenilor.”