Mircea Radu IACOBAN

Anotimpul călătoriilor. La Santa Cruz de Tenerife o iau iavaş-iavaş către „Loro Park”, vestita grădină zoologică canareză (la circa 2 km de hotel, pe faleza Atlanticului). Preţul unui bilet de intrare: 35 de euro. Adevărat, sunt incluse şi reprezentaţiile cu lei de mare, delfini, papagali, orci etc. Am vizitat destule parcuri zoologice faimoase (Beijing, Toronto, Berlin, Moscova, Shanghai, Havana), dar cel din Tenerife îşi propune să emită mai decis şi mai răspicat un puternic strigăt de avertizare şi ajutor: dispar specii, ocrotiţi diversitatea faunei! Sute de inscripţii în toate limbile trag semnale de alarmă: aveţi în faţă reprezentanţi ai cutărei specii pe cale de dispariţie, faceţi ceva pentru a-i ocroti! Ca tot ce văd în Tenerife, şi Loro Park („Parcul papagalilor”) este gândit gospodăreşte, ingenios compartimentat şi etajat, extrem de curat şi din belşug garnisit cu o vegetaţie luxuriantă, de se poate spune că-i o grădină zoologică într-una botanică. Iar gazonul dintre palmieri pare covor la o recepţie princiară! Spectacolele de dresură sunt pe cât de formidabile la privit, pe atât de greu de descris. Placizii lei de mare, matahale negricioase dormitând pe stânci, se dovedesc abili şi docili executanţi de scenarii pur şi simplu indescriptibile. Într-un alt amfiteatru, papagalii lăsaţi să zboare în voia lor nu părăsesc aria spectacolului şi, după câteva ture peste panaşurile palmierilor, revin conştiincios la loc în arenă, spre a-şi face următorul număr. Cei şase delfini te fac să crezi că dresura nu-i una şi inteligenţa alta, scenariul executat şi repetat milităreşte părând întemeiat şi pe un strop de raţiune. Am văzut, spre seară, şi o manifestaţie protestatară, cât se poate de decentă, împotriva reprezentaţiilor de la Loro Park: sunt acuzate rele tratamente aplicate animalelor (dresura!). Un parc zoologic similar, de asemenea faimos în Tenerife, a şi fost închis. Greu de crezut că se va lăcătui şi Loro Park, câtă vreme afacerea (investiţie şi management german) aduce 2 milioane de euro încasări pe zi!

A doua zi, voiaj pe ocean, cu catamaranul. Două ore cu autocarul până la portul de îmbarcare. Un coleg de călătorie (barbă, chelie, ochelari, manichiură) primeşte din sfert în sfert de oră apeluri pe mobil. Răspunde părinteşte şi... stas întrebărilor venite de la (probabil) firma sa din Bucureşti: „procedaţi cum am stabilit”, „fiţi băieţi deştepţi!”, „discut eu la Guvern când mă întorc” etc. Aş putea paria că apelurile sunt menite să-i confere importanţă şi prestigiu în grupul turiştilor români! Catamaranul e mărunţel şi săltăreţ. Ne duce, totuşi, departe, în preajma unor cârduri de balene-pilot cât se poate de... autentice şi de delfini ce ne onorează cu salturi perfect coordonate, meritând din plin aplauzele celor de pe vas...

După amiază, călătorie către vulcanul Teide (3718 m; cel mai înalt munte din Spania se află la vreo mie de kilometri de... Spania!). Traversăm o pădure de pini (o varietate care nu creşte în Carpaţi) întinsă pe 90.000 de hectare. Parcă nu-i în regulă ceva, pădurea n-arată ca la noi – apoi, observ amănuntul: lipsesc grămezile de crengi uscate, trunchiurile putrezite, şi, mai ales, cioatele. Nici un pin n-a fost tăiat vreodată? Aici nu fură nimeni „material lemnos”? Deşi jumătatea nordică a insulei este bine împădurită, n-am zărit nicăieri vreun gater şi nici n-am întâlnit camioane încărcate cu buşteni (în portul Santa Cruz, însă, am văzut descărcându-se ditamai vaporul stivuit până sus cu cherestea)... Urcăm pe serpentine şi trecem de plafonul norilor; aici arde soarele, de jos am plecat pe ploaie. Peisaj lunar după erupţia lui Teide din 1909. Vegetaţie ciudată, plante pe care nu le-am văzut când am urcat Etna. Oprim la 2300 metri (Puerta de los Cañadas). Mai departe suie un teleferic, dar nici acesta până-n vârf, ultimele sute de metri pot fi parcurse doar obţinând un permis special. Nu s-a încumetat să-l ceară nimeni. Frig de-a binelea: 8 grade – jos erau 26. Straniu acest munte ţuguiat, uscat, golaş, iţindu-şi „caldera” rebegită deasupra norilor...

La întoarcere, în autocar e-n curs de consolidare prestigiul directorului general. Telefonul sună din zece în zece kilometri. Nu mai răspunde el; apelurile le preia, probabil, soţia (că nuri de secretară n-are). De îndată ce află numele apelantului (pare-se, după tonul amical, bine cunoscut) nu urmează „ţi-l dau pe Costică”, ci „îţi fac legătura cu domnul director general”. „Generalul” a dobândit rangul pe VIP al grupului: i se cedează locul la urcarea în lift, este salutat de toată lumea, are cea mai bună poziţionare în autocar...