Mircea Radu IACOBAN

Evocam, în tableta precedentă, povestea Casei Dosoftei de la Iaşi, rămasă ca prin minune neatinsă în coasta unei pieţe pe care arhitecţii ar fi voit-o altfel, adică larg şi generos deschisă, spre a se pune în valoare întreaga faţadă a Palatului Culturii. Acum, bătrâna clădire pare cât se poate de la locul ei, mai ales de când a devenit muzeu şi o străjuieşte unul dintre cele mai inspirate monumente ieşene, statuia mitropolitului cărturar Dosoftei dăltuită de Iftimie Bârleanu (autor şi al ansamblului statuar Ştefan cel Mare de la Suceava). Cine să-şi închipuie azi că, în anii ’60, Casa Dosoftei s-a aflat la un pas de dărâmare?

Sunt cunoscute şi regretate destule astfel de nefericite decizii care au lăsat adevărate răni în făptura oraşului – dacă ar fi să vorbim doar despre Academia Mihăileană, demolată absurd şi dureros la Iaşi în urma unei hotărâri luate abuziv şi, mai ales, flagrant incult. Acolo Kogălniceanu rostise răsunătorul „Cuvânt la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană” – iată, în noiembrie se vor împlini 175 de ani! Nu existau, la vremea aceea, dezbateri publice, presa era strict cenzurată, eventualele proteste, fie şi cu jumătate de gură, ale intelectualităţii erau greu tolerate şi, de regulă, asimilate cu nesupunerea (sancţionabilă) la hotărârile de partid. Aşa se face că de zidurile Casei Dosoftei au fost legate cabluri metalice şi două tractoare pe şenile aşteptau semnalul să pună la pământ una dintre cele mai vechi zidiri laice ieşene, legată, fie şi numai legendar, de amintirea lui Dosoftei.

Cum de s-a contramandat hotărârea „organului” în ceasul al XII-lea? Au apărut câteva desluşiri. Fost şi respectat director al muzeelor ieşene, nonagenarul Ion Arhip evocă, într-o emisiune tv, intervenţia sa pe lângă prim-secretarul de atunci, Miu Dobrescu. Cei care l-am cunoscut pe Miu Dobrescu, fost şi la Suceava prim-secretar, purtăm amintirea unui activist cumva atipic, cu deschidere reală faţă de cultură. În primul rând, accepta dialogul şi lua în seamă opiniile ce le considera avizate, chiar dacă nu urmau numaidecât „linia” impusă; la Iaşi, cel puţin, a lăsat „loc de bună ziua”, determinând puţin obişnuite pe atunci evoluţii faste în zona artistică, în peisajul publicistic, în promovarea tinerilor şi-n reconfigurarea unei urbe încă grav afectată de bombardamentele sovietice din 1944. Cred, de aceea, că intervenţia lui Ion Arhip a fost reală şi utilă; probabil că a determinat dacă nu anularea deciziei de demolare, barem a şubrezit-o.

„Cireaşa de pe tort” a pus-o nou înfiinţata revistă „Cronica”, condusă de un grup de foarte tineri condeieri încă nedeprinşi cu supunerea militărească – de altfel, era şi o perioadă de aşa-numită „deschidere”, urmată, cum se ştie, de repetatele şi nefastele „strângeri ale şurubului”. Povestea în sine necesită lămurirea unor detalii de tehnică tipografică: după aprobarea lor la partid, cenzura primea la avizare paginile revistei în preziua apariţiei. Fotografiile necesitau un proces tehnologic greoi şi lung: la zincografie, se grava placa metalică, se amplasa pe un suport de plumb sau de lemn, ceea ce dura, aşa că ajungeau în pagină în noaptea imprimării. Se lăsa până atunci un chenar gol: ştampila cenzurii era aplicată în cursul zilei, pe paginile de text, considerându-se că poza nu putea fi decât o ilustrare oarecare şi cam atât. Eram, cei de la „Cronica”, oripilaţi de tractoarele demolatoare ce le vedeam prin ferestrele redacţiei şi am aşezat seara, la tipografie, în chenarul lăsat gol la pagina I, o fotografie a Casei Dosoftei. Până aici, nimic deosebit, numai că am amplasat („noaptea, ca hoţii!”) sub poză şi o legendă în care contestam actul demolării. Legenda n-a avut cum s-o vadă, preventiv, activistul care aproba revista, iar cenzura ultimă, aproape de miezul nopţii, a considerat că nu-i treaba ei, ci a organului de partid „îndrumător”.

În vremea aceea, o semnalare în presă avea consecinţe nebănuite: un articol în „Scânteia” te putea trimite la puşcărie, o simplă menţionare „negativă” în gazeta judeţeană se putea lăsa cu drastice „măsuri organizatorice”, doar tot ceea ce se publica se considera că reprezintă poziţia „forurilor”. Vă închipuiţi ce scandal s-a stârnit a doua zi! Conducerea revistei cu 12.000 de exemplare tiraj şi cu largă difuzare în toată ţara (Corneliu Ştefanache, Corneliu Sturzu şi sussemnatul – mai puţin al treilea adjunct, Nicolae Babu, care nu era membru de partid) a fost chemată la primul secretar. Unde am primit o muştruluială zdravănă pentru indisciplină – simţeam, însă, că acel ce ne mustra se situa, până la urmă, de partea noastră.

Imediat, tractoarele au dispărut şi Casa Dosoftei... a rămas!