Mircea Radu IACOBAN

Au început lucrările de restaurare la Casa Dosoftei, Muzeul ieşean al literaturii române vechi. Clădirea este şi acum solidă, a înfruntat bărbăteşte veacurile, drept pentru care lucrările actuale n-au de-a face cu structura de rezistenţă, ci doar cu înlocuirea tâmplăriei, refacerea instalaţiei electrice şi a celei de încălzire, plus alte câteva remedieri mărunte. Și ieşenii, şi oaspeţii oraşului trec pe lângă bătrâna şi impozanta clădire fără să-şi închipuie că, asemeni Academiei Mihăilene, dărâmată ca urmare a unei tâmpe şi inculte hotărâri politice prin anii ‵60, se decisese ceva mai târziu şi demolarea Casei Dosoftei. Adevărat, în noua piaţă deschisă în faţa Palatului Culturii, „hardughia” stătea cât se poate de strâmb şi „de-a hoarţa”, nu se încadra nicicum în viziunea arhitecţilor, care-şi doreau linii cât mai drepte şi perspective larg deschise; dacă s-ar fi putut, ar fi mutat şi ctitoria ştefaniană „Sf. Neculai Domnesc”, şi ea obturând un colţ al faţadei Palatului Culturii. Nimeni nu s-a încumetat să propună vreo atingere a bisericii în care se ungeau cu mir domnii Moldovei, dar zidirea fără acte de naştere, nici până acum atribuită unanim de istorici Mitropolitului (faima şi prestigiul căruia s-o ia cumva căruia sub protecţie) era fatalmente primejduită. Și a venit vremea când, în drum spre redacţie („Cronica” îşi avea sediul la parterul Palatului Culturii) să văd două tractoare cu şenile „Stalineţ” duduind lângă zidul Casei, şi două cabluri de oţel ce tocmai se întindeau către grinzile acoperişului. Aveam ceva experienţă în materie de dărâmare a vechilor zidiri: student-militar fiind, concentrat în cazarmă, într-o dimineaţă am fost încolonaţi şi trimişi să „executăm o demolare” în Piaţa Unirii. Am dat jos cu târnăcopul ceea ce mai rămăsese din clădirile fostei Marmorosch Bank, apoi, cam prin zona în care-i acum cinematograful (răposat, desigur) „Victoria”, după care şi mai departe, am curăţat zile-n şir cioturi de zidărie, ajungând până dincolo de rămăşiţele zidului de incintă al Academiei Mihăilene. Habar n-aveam că acolo, aproape, îşi ţinuse Kogălniceanu întâia prelegere de istorie a românilor; ordinul era ordin şi, vrând-nevrând, iată-mă-s într-un fel înregimentat printre demolatorii Academiei! Unii cu decizia, alţii cu târnăcopul! Dar... Casa Dosoftei nu-i, de fapt,... casa Dosoftei. Poate, cel mult, a găzduit tiparniţa Mitropolitului, dar şi asta-i doar o presupunere. Dosoftei a trăit între 1624 şi 1693, iar cel mai demn de crezare istoric al Iaşului, Dan Bădărău, stabileşte construirea casei în veacul XVIII. Sunt şi alte opinii: Petru Comarnescu susţine că aici chiar a locuit Dosoftei (dar... nici urmă de menţiune documentară), Orest Tafrali coboară construirea chiar până în veacul XVI. Gâlceava istoricilor ar trebui s-o stingă definitiv rezultatele cercetărilor arheologice: acolo s-a dovedit că a fost, către sfârşitul veacului XVI, un cimitir; clădirea nu putea fi ridicată decât după desfiinţarea cimitirului, şi aşa se ajunge, fără urmă de îndoială, la o datare ce-l exclude pe Dosoftei, cu tot cu legendă, din povestea clădirii devenită Muzeu. Pe care o vedem aidoma în stampa lui J. Rey din 1845, funcţionând ca prăvălie de mărfuri de tip turcesc într-una dintre cele mai aglomerate zone ale târgului. De altfel, o lungă perioadă a fost folosită ca depozit de sare – poate aşa explicându-se şi miraculoasa trăinicie a pietrei şi tencuielilor. Importanţa clădirii rezidă mai ales în aceea că, probabil, este cea mai veche zidire laică din tot cuprinsul Iaşului. Fosta capitală moldavă n-a avut dreptul la piatră, dughenile din centru erau încropite din paiantă, pentru ca tătarul, cazacul, turcul şi ceilalţi năvălitori să se iluzioneze că, incendiind, au distrus oraşul – în vreme ce locuitorii îşi ascunseseră din timp odoarele şi celelalte lucruri de preţ fie în mănăstirile-cetate, fie în subteranele despre care am mai scris în acest colţ de pagină şi asupra cărora voi mai reveni. În vara următoare, centrul târgului, tot din înşelătoare paiantă edificat, arăta altfel... iar foc, iar refugierea în subterane şi la adăpost de redută mănăstirească... În afara edificiilor bisericeşti nu ştiu să existe altă zidire în Iaşi mai veche decât Casa „Dosoftei”. Poate Casa cu absidă, şi ea demolată (de fapt, auto-demolată şi furată cărămidă cu cărămidă), ce avea să se reconstruiască aidoma mai apoi, devenind Casă a scriitorilor. Rămânând cea mai veche în grad, Casa Dosoftei merita din toate punctele de vedere protejată şi menţinută, iar instalarea Muzeului sub protecţia, fie şi numai bănuită, amintirii tiparniţei mitropolitului, este şi ea cât se poate de legitimă. Dar cum a fost salvată casa? Aş depăşi spaţiul tipografic, aşa că nu-mi rămâne decât să amân restul istorisirii pentru rubrica viitoare.