Mircea Radu IACOBAN

Se împlinesc, în acest septembrie, 110 ani de la naşterea lui Sandu Darie (când murit, la Havana, în 1991, s-a decretat doliu naţional). Ce se ştie, la noi, despre Darie? Mai nimic. L-am cunoscut la el acasă, în Cuba, când tocmai împlinise 65 de ani. A văzut lumina zilei la Roman, a studiat dreptul la Paris, se înscrie voluntar în armata franceză, nimereşte, nici el n-a prea a înţeles cum, în Antile şi devine, din 1945, cetăţean cubanez. Este considerat, alături de Vasarely şi Schöffer, precursor al „artei cinetice” (vezi „Naissance de l’art cinétique”, de Frank Popper, Paris, 1967). Expune la New York, Veneţia, în Brazilia, Japonia, Franţa, intrigând şi atrăgând mereu publicul, obţinând repede recunoaşterea criticii cu ale sale „structuri transformabile”. Dicţionarul picturii abstracte (Michel Seuphor, Paris, 1957) îl caracterizează mai mult decât elogios: „sugerează universul industrial desfăşurat în spaţiul cosmic”. În apartamentul său din cartierul Vedado, Sandu Darie m-a întâmpinat cu un torent de vorbe, îmbiindu-mă, în acelaşi timp, să privesc o „structură spaţială”, să închinăm un păhărel de anason, să-i povestesc despre Moldova, să răsfoiesc albume... să...să... Şi el şi soţia sa (ardeleancă) vorbeau impecabil româneşte şi aveai mereu senzaţia, amplificată şi de ambianţa profund românească a apartamentului, că te afli undeva, într-un atelier din Iaşi, după care vei lua tramvaiul 11, spre a continua discuţia poate la „Bolta rece”. Casa îi era plină de năstruşnicele „structuri spaţiale”. „Omul se cuvine să domine tehnica – sună introducerea-credo – privitorul trebuie să re-creeze. Gioconda intangibilă şi imobilă se acordă tot mai puţin cu ritmurile şi sensurile vieţii moderne. Casa se compune din planuri fixe. De ce să introducem, în această ambianţă imobilă, un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o structură, alta în fiecare zi?” Într-adevăr, complicatele şi, în acelaşi timp, simplele „structuri” se metamorfozează după voia privitorului, unghiurile şi combinaţiile coloristice se regrupează caleidoscopic, opera de artă capătă o anume viaţă, absolut dependentă de gustul, sensibilitatea şi imaginaţia celui ce o contemplă. „Tot spectacolul – continuă Darie – apelează la metaforă, iar metafora lizibilă te ajută să sugerezi infinit mai mult şi mai profund decât comunicarea simplă”. Între ecran şi sursa de lumină, filtrul programat înfiripă un balet policrom, creând senzaţia mişcării, curgerii, devenirii. Precursor al „artei lumino-cinetice”, a mizat constant pe lumină şi culoare – şi aici intervine episodul amar-hazliu la care am fost martor, în casa lui, acum aproape 50 de ani. Voia să-mi arate „structurile transformabile” în mişcare, cu efectele de lumină programate. Fiecare piesă avea nevoie de minimum o sursă de lumină – care nu putea fi decât un bec (pe atunci nu existau leduri), şi de aici încolo povestea alunecă în penibil. În Cuba anilor ’60-’70, totul „se dădea” pe cartelă, fiecare familie având dreptul, semestrial, la o piesă dintr-o „grupă de produse”. Care includea, să spunem, o şurubelniţă, un foraiber, o clanţă, un bec, un abajur, o siguranţă. Programat alfabetic, cumpărătorul putea alege unul din produsele de pe listă. Dacă opta pentru abajur, nu mai putea achiziţiona foraiber. Când îi venea rândul, se întâmpla să nu se găsească decât şurubelniţe şi clanţe. Lua ce apuca, cu nădejdea că va putea schimba cu cineva clanţa pe un bec – slabă speranţă, becurile erau cele mai căutate, aşa că Darie rămăsese de câteva luni fără nici unul cu dulie mică funcţional. A sunat la un vecin, care, mormăind (se vede că nu era deranjat pentru prima oară), şi-a scos becul de la veioză şi i l-a împrumutat pentru jumătate de ceas. După care, artistul  a tot înşurubat şi deşurubat preţioasa sursă de lumină, spre a învia rând pe rând ciudatele şi tulburătoarele sale construcţii cinetice. Asta era Cuba de atunci, „tierra mas hermosa que ojos humanos han visto” (cum a descris-o Columb)... Departe, foarte departe de România, pe malul Atlanticului, umbre colorate scoteau din încremenire peretele alb, trecând, câte-o clipă, peste o veche furcă ţărănească de tors, amintire transilvană în apartamentul soţilor Darie, din Vedado, Havana, Cuba.  Visul ce mi l-a destăinuit Darie – să încerce un spectacol de sunet şi lumină pe vârful Panaghia, în Ceahlău – a rămas neîmplinit. Despre acest mare precursor al plasticii moderne, la noi nu se ştie mai nimic. N-o fi chiar cazul să-i punem chipul pe bancnote, dar barem o expoziţie cu „structuri spaţiale” marca Darie în România s-ar impune, chiar cu atât de vinovată întârziere.  Cubanezii, sunt sigur, ne-ar împrumuta exponatele. Că becuri, slavă Domnului, la noi, se mai găsesc...Agenţiile de turism oferă acum excursii în Cuba. Călătorul s-ar cuveni să ştie că multe din sculpturile ce împodobesc Havana, din păcate, neinscripţionate (turnul de lumini din „Amfiteatro flotante”, muralul „Dia y noce”, „La Columna de la vida”ş.m.a.) le-a creat românul Sandu Darie.