Mircea Radu IACOBAN

Omul-zâmbet Fănică Oprea ne-a părăsit. Este cel de al treilea dispărut din redacţia „Cronicii vechi”, după Adrian Neculau şi Bogdan Ulmu. Nu prea se potriveşte unui aproape nonagenar prenumele de alint Fănică, dar lui Ştefan Oprea nu puteai altfel să-i spui. Întâi de toate fiindcă acest „Fănică” s-a încetăţenit de cine ştie când, în deplin acord cu structura personajului: comportament simplu, degajat, amical şi direct, lipsit de morgă şi farafastâcuri, un tonus afişând mereu dinamism, optimism şi încredere, o ţinută tinerească de invidiat.

Când mergeam la vânătoare prin glodoasele arături moldave, el ajungea totdeauna primul pe coama dealului, noi, cei mai tinerei, abia prinzându-l din urmă. Aşa părea a fi rămas şi la respectabilă senectute; deşi îl măcina tristeţea despărţirii definitive de Lia, soţia răpusă de aceeaşi crâncenă boală; din respect pentru tonusul convivilor, izbutea să-şi păstreze cu discreţie pentru sine neştearsa mâhnire, totdeauna animând întâlnirile redacţionale şi oferind inclusiv adevărate recitaluri de poezie – de necrezut câte versuri din lirica românească, veche şi nouă, putea recita însoţindu-le de acelaşi ştiut zâmbet contagios!

Elev la Şcoala Normală, se pregătea să devină învăţător undeva, în ruralul moldav; destinul i l-a deturnat mai întâi gazetăria culturală, apoi şi-a descoperit şi cultivat virtuţile întru literatură, în critica teatrală şi cinematografică. I-am publicat prima carte, „Statui de celuloid”, apoi şi altele. Au trecut anii, criticul de teatru şi cinema, profesorul de la Academia de Arte, dramaturgul Ştefan Oprea avea să fie încununat cu o distincţie de prestigiu, întâia oară acordată unui ieşean: Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Cât se poate de meritată o astfel de recunoaştere naţională, Fănică fiind unul dintre cei mai serioşi, pricepuţi şi harnici critici de teatru, totdeauna prezent la manifestările marcante de gen, oriunde s-ar produce evenimentul, opiniile lui au fost cumpănite şi argumentate, judecăţile de valoare greu de contestat.

În tinereţea noastră adesea zăbăucă, am colindat împreună cotloanele şi coclaurile, cu puşca-pretext în spinare, însufleţiţi de-un etern dor de ducă spre zări tăinuite. Am regăsit numeroase fotografii realmente înduioşătoare prin irepetabilul absolut bănuit în fiece imagine. Îmi îngădui să amintesc o astfel de aventură ce putea să se isprăvească rău, chiar... rău de tot, dar tratată, finalmente, cu zâmbetul optimist din totdeauna arborat: în urmă cu vreo 45 de ani, mă aflam împreună cu el într-o barcă amărâtă, cârpită şi peticită, undeva, în Deltă. Ne rătăciserăm şi am ajuns unde nu se cuvenea, adică, de pe canalul blajin din spatele casei lipoveanului, tocmai pe braţul Sulina, în calea vapoarelor care, la fiecare întâlnire, zgâlţâiau amarnic bărcuţa ce trosnea din toate încheieturile. Cum Fănică înota cu... parcimonie, şi-a făcut rugăciunea, fiindcă se apropia duduind o matahală de remorcher mai înalt decât sălciile de pe mal, negru, imens văzut din biata noastră bărcuţă, urât şi ameninţător.

La provă, se putea citi de acum numele vasului: Iţcani. Suna cumva mai puţin terifiant... câtă vreme am copilărit în localitatea suceveană Iţcani, dar tot nu se întrevedea scăpare din valurile ridicate de ditamai elicea – până la urmă, cum-necum, am izbutit să ieşim, nu fără mari emoţii, din clinciul cu remorcherul. Iar Fănică a răsuflat uşurat: „Măcar ştiu că pe mine n-o să mă înece niciodată remorcherul Coarnele Caprei” (se trage din Coarnele Caprei, comună care nu-i de bănuit că-şi va împrumuta vreodată numele unui bastiment al marinei fluviale române...).

De la acea aventură pe Dunăre mi-a vorbit tot mai mult despre Coarnele Caprei, şi am înţeles, încet-încet, că nu-i deloc un sat oarecare, ci, în viziunea lui, un soi de Macondo moldovenesc populat cu personaje, mereu evocate, descinse şi din Márquez, şi din Creangă... Fănică şi-a purtat mereu satul în suflet şi de câte ori vorbea despre Coarnele Caprei îi lucea o anume lumină caldă în priviri. Nu de mult i-am promis că o să-l duc cu maşina în satul strămoşilor săi: pregătise câteva sute de cărţi spre donare bibliotecii comunale. N-a mai fost să fie...

Nu ştiu alţii cum sunt şi cum rezonează la clopotele mondializării, dar Fănică a refuzat programatic să dea uitării lumea lumilor lui... N-a apelat nici la serviciile (totuşi) nesigure ale internetului, chiar atunci când a redactat preţioase şi amănunţite Dicţionare doldora de date şi informaţii la zi: avea încredere deplină doar în litera cărţii. Ceea ce i-a pretins trudă în plus, dar i-a asigurat şi exactitatea fiecărui rând şi fiecărei file. O exemplară viaţă de muncă tenace în lumea literelor, soldată cu respectabilă bogăţie de titluri, demne de raftul întâi al bibliotecii teatrologiei şi cinematografiei.

La plecarea lui definitivă din această lume, aşez aici, cu îndurerare, strofa lui Eftimiu:„Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.”