Mircea Radu IACOBAN

Ieri a fost hram la Mănăstirea Suceviţa. Oaspeţi de pretutindeni, sat în sărbătoare, pensiunile pline. În întâmpinarea evenimentului s-a publicat şi albumul „Bucovina de altădată” – o reluare prescurtată a ediţiei din 2014, apărută sub îngrijirea aceloraşi autori şi cu aceeaşi fericită strădanie cărturărească privegheată de stavrofora Mihaela Cozmei, stareţa de la Suceviţa. Deşi mai restrânsă, noua ediţie poate fi considerată de egală importanţă, fiind de această dată accesibilă, prin preţ, nu numai celor interesaţi de performanţe bibliofile, ci şi publicului larg, iar traducerea legendelor în limbi de circulaţie europeană o pune la îndemâna turiştilor din străinătate, din totdeauna prezenţi vara la Suceviţa şi mai cu seamă la hramul mănăstirii.

Este o preţioasă carte de suflet şi de simţire românească. Ţi se umezesc ochii răsfoind această revelatoare întâlnire cu chipurile şi ctitoriile strămoşilor nemuriţi în imagini cvasiinedite, echivalând, mai ales acum, în anul Centenarului, cu o lecţie de istorie durută, precum şi cu o invitaţie la neuitarea celor ce au fost. Datorită cărora suntem. Cartea a fost construită fotografie cu fotografie prin trudnică şi îndelungă adunare de la felurite instituţii deţinătoare (biblioteci, muzee, arhive, institute, societăţi etc.), precum şi de la persoane particulare (întâlnim în lunga listă şi nume din redacţia Monitorului de Suceava), la care se adaugă rezultatele investigaţiilor în zonă, unde şi stareţa Cozmei şi protosinghelul Marcu Petcu, coordonatorul albumului, au izbutit să identifice şi să confere statut de document unor vechi fotografii altfel condamnate să rămână în veşnică uitare.

Imagine cu imagine, această adevărată carte de istorie contribuie în bună măsură şi la lămurirea fenomenului neasimilării în cei 243 de ani de stăpânire străină, pe parcursul cărora bucovinenii şi-au păstrat cu dârzenie românitatea – credinţa, datinile, portul, limba – în pofida tuturor apăsărilor deznaţionalizatoare. Poate-i prea apăsată şi cumva incomodă afirmaţia lui Iorga potrivit căreia „Bucovina este partea cea mai bună, cea mai nobilă a Moldovei”, dar să nu uităm că savantul cunoştea amănunţit realităţile zonei, el însuşi aflându-se printre sutele de bucovineni care, cu zece ani înaintea Unirii de la 1918, au cutezat impresionantul pelerinaj „acasă”, la Iaşi, cel dintâi semnal răspicat, cu rezonanţe europene, al năzuinţelor şi revendicărilor bucovinene.

Merită readus în atenţie acest uitat gest premonitor, căruia Iorga însuşi i-a fost cronicar, relatând în „Neamul românesc”, moment cu moment, parcursul trenului special care a trecut simbolic graniţa şi, mai ales, primirea sărbătorească din fosta capitală moldavă.

Revenind la album: fiecare fotografie poartă cu ea o poveste desluşibilă şi prin corelare cu imaginea următoare. Aparent disparate, „pozele de epocă” întreţes o impresionantă canava a dăinuirii „sub vremi” grele şi înnegurate. Pare că există şi un altceva unificator, mai greu de detectat, şi care, până la urmă, la o privire atentă, devine marcă a expresiei fizionomiilor de la început şi până la ultima filă a albumului. Ar putea-o constitui totala absenţă a zâmbetului, convertit arare cel mult într-un rictus blajin al sfielii. Şi-atât. Sunt zeci şi sute de chipuri: nicăieri hlizeala din selfie-urile şi pozele de grup ale instantaneelor veacului XXI. Strămoşii noştri rămâneau gravi şi-acasă, şi la muncă, şi la horă: simţi că-s marcaţi de apăsarea unui destin. Pozează demni şi încruntaţi, păstrând totuşi firescul trăirilor sincere, profunde şi responsabile. Îşi poartă iţarii şi sumanele, şi opincile, şi iile cu mândrie, nu cu fală, iar severitatea încrustată în cutele frunţii nu-i posomorala învinsului; citită acum, pare a înfiripa mai degrabă liniile ascunse ale faciesului de învingător.

Greu, modest, năvalnic, uneori eroic, totdeauna cu demnitate, au vieţuit strămoşii noştri; din păcate, aşa cum observă Ştefan S. Gorovei în prefaţa primei ediţii, „Astăzi Bucovina veacurilor medievale este uitată, Bucovina veacului XVIII este necunoscută, cea a veacului XIX rămâne neînţeleasă, iar cea de la 1918 este pierdută”.

Albumul de la Suceviţa constituie o reală contribuţie în lupta ce se cuvine dusă împotriva uitării, oricât ar fi ea de „înscrisă-n legile omeneşti”. Iar gestul editorilor se cuvine apreciat şi pentru faptul că, preocupaţi nu numai de spectaculoasele imagini ale ctitoriilor ştefaniene, au acordat egală însemnătate în economia cărţii şi păstorului, şi celor păstoriţi. Din veac şi de peste veac uniţi în comuniunea ce le-a vegheat dăinuirea.