Mircea Radu IACOBAN

Nu-i nici o noutate că Hitler (fost pictor amator) şi acoliţii săi au prădat cu neruşinare muzeele Europei, adunând o comoară de-a dreptul inestimabilă – fie pentru garnisirea colecţiilor proprii, fie pentru viitoarele muzee proiectate cu ştiuta grandomanie a Führerului, fie pentru a fi scoase la vânzare în licitaţii publice internaţionale. De menţionat că naziştii, slujiţi credincios de specialişti reputaţi în domeniul artelor plastice, nu s-au sfiit să încaseze bani grei vânzând creaţii considerate că aparţin „artei degenerate” (de la Picasso la Chagall, Kandinsky, Modigliani etc., etc., etc.), a cărei expunere era interzisă pe întreg teritoriul Reich-ului! Cine-i interesat poate afla detalii despre marele jaf în cartea recent apărută la „Meteor publishing”, intitulată „Hoţul de artă”. Autoarea, Susan Ronald, trece în revistă sumedenie de episoade ale acestui oneros război de cucerire subsidiar, ce poate fi considerat, în cazul operelor de artă, jaful mileniului (conquistadorii nefiind interesaţi de valoarea artistică a prăzii, ci doar de greutatea ei în aur). Noi, românii, ne putem lăuda cu jaful secolului, ceea ce, până la urmă, nu-i deloc puţin. S-a uitat de mult că, acum un deceniu, românaşi de-ai noştri au ciordit de la Muzeul din Rotterdam şapte tablouri semnate de Picasso, Matisse, Monet şi Gauguin. Întrebarea pe care atunci ne-o puneam cu toţii (şi pe care, înainte de toate, se cuvenea să şi-o pună Mihai Bitu, Eugen Darie şi Radu Dogaru, adică hoţomanii) se referea la viitoarea soartă a celor şapte pânze. A le vinde altui muzeu, chiar şi pe un dolar, imposibil. A le ţine ascunse câţiva ani, vreme în care, cu siguranţă, li se va dubla preţul, pare plauzibil, dar, în final, tot vor trebui plasate undeva. Unde? Nu rămâne decât colecţionarul particular (poate chiar comanditarul furtului?) capabil să se bucure ultraegoist de unul singur, clătindu-şi voluptuos ochii cu concreteţea unei imagini pe care doar el poate „s-o pipăie şi să urle, este!” A rulat mai demult un film cu astfel de subiect: un bogătaş achiziţiona doar pentru sine marile celebrităţi ale momentului, inclusiv fotbalişti faimoşi, pentru a-i ţine într-un soi de insectar domestic, feriţi de ochii lumii şi transformaţi în piese de muzeu cu unic vizitator... Interesant este că, de regulă, valoarea operei de artă creşte spectaculos începând din clipa imediat următoare jafului. După ce „Gioconda”, furată de la Louvre, a fost găsită într-un han elveţian oarecare, s-a schimbat până şi destinul hotelului: a fost imediat rebotezat „La Gioconda”, căpătând faimă şi căutare. De altfel, picturile celebre sunt produsul care-şi sporeşte clipă de clipă valoarea, luând-o, ca ritm al creşterii, cu mult înaintea tranzacţiilor imobiliare, speculaţiilor la bursă, dobânzilor bancare. La începutul veacului XX, Octav Mirbeau a cumpărat tabloul lui Van Gogh „Irises” cu 300 de dolari. Acum, valorează aproape 100 de milioane! Recordul l-a deţinut, o vreme, pictura pe lemn realizată în 1948 de americanul W. Kooning („Woman III” – 137,5 milioane), fiind urmat de Van Gogh („Portretul dr. Gachet”, 82,5 milioane), Recent, la „Christie’s” (New York), tabloul lui Leonardo da Vinci „Salvator mundi” a fost adjudecat la preţul record de 430,3 milioane de dolari! Revenind la jaful de la Rotterdam şi la întrebarea privind soarta pânzelor furate, este de menţionat că achiziţionarea (inclusiv prin furt) de tablouri faimoase pentru bucuria propriilor ochi se practică. Nu se ştie nici acum unde-i „Balul...” lui Renoir; doar se bănuieşte c-ar fi piesă într-o colecţie privată închisă din Suedia. Nici de „Portretul dr. Gachet” nu se mai ştie nimic; n-a fost furat, ci cumpărat şi... a dispărut în vreun fişet. Unul dintre proprietarii vremelnici a şocat presa anunţându-şi intenţia de a cere ca, la moartea sa, să fie incinerat odată cu pânza lui Van Gogh, astfel privatizându-se abuziv dreptul la bucuria publică: totul, numai pentru tine, şi-n viaţă, şi-n moarte! Greu de crezut, însă, că românaşii noştri fost-au mânaţi de asemenea mobiluri egoiste. Nici miliardarul comanditar nu-l văd vieţuind în spaţiul mioritic. După ce şi-au ascuns prada în cimitirul din Carcaliu (Picasso grămădit printre morminte, în buza Deltei!!) şi după ce, în panică, furii ar fi incendiat două pânze (!!), au considerat că le rămâne un singur lucru de făcut: să le pretindă poliţiştilor ce i-au arestat 1,5 milioane de euro pentru a le spune unde-s ascunse tablourile! Mare-i grădina lui Dumnezeu!

  Morala: nu fura din postata artei dacă n-ai dramul de cultură trebuitor!