Mircea Radu IACOBAN

Pe miriştea unui deal transilvan a fost inscripționat „să se vadă din avion” textul „muie PSD”, prezentat de televiziuni cu titlul „Mesaj critic la adresa principalului partid de guvernământ din România”. Oricum ai lua-o, nici mesaj, şi nici critic n-are cum fi. Pare mai degrabă un soi de înjurătură născută cândva în tribunele stadionului de lângă Podul Grand, şi, apoi, entuziast preluată şi utilizată de galeria dinamovistă. Iat-o acum răsfățată şi-n politică! Interesant este cum a fost primit „evenimentul”: în societatea noastră net fracturată antagonic, unii îl aplaudă fără rezerve, alții îl huiduie la fel de hotărât. Tema „înjurătura la români” s-ar cuveni însă discutată dincolo de simpatiile şi patimile politice; încerc o scurtă incursiune, cu  precizarea că aş fi reacționat la fel, fără „ira et studio”, şi dacă pe dealul de lângă rafinatul şi elevatul Cluj s-ar fi scris „muie PNL”, „muie Trump” ş.a.m.d., fiindcă nu politicul interesează aici, ci statutul înjurăturii în viața românului. După cum consideră cunoscătorii, publicul educat poate sancționa înjurătura, dar la nivelul subconştientului o va credita instinctiv ca aducătoare „de puncte bonus la capitole precum sinceritate şi pasiune”. Altfel spus, chiar dacă respingi cu convingere imprecația vulgară, ceva-ceva primeşti, rămâne, şi, făr-de voie, reții. Concesivii consideră că înjurătura ar avea chiar drept de existență certificată „la lumina zilei”. Dl. Eugen Popa, preşedintele Asociației Române de Hipnoză” (?) aduce câteva motivări: 1 – înjurătura te face mai puternic şi ajută la descărcarea nervoasă; 2 – contribuie la reducerea durerii fizice sau emoționale; 3 – este binevenită în momentele în care monotonia ne copleşeşte viața;  4 – ca să fii convingător, trebuie să devii persuaziv-pasional, altfel, ți se reduce  puterea de convingere; 5 – „înjurăturile sociale (? – n.n.) ne ajută să ne facem prieteni” – (din păcate, acest al cincilea temei rămâne, cel puțin pentru mine, mai greu descifrabil). Și cum nu-i om să nu  fi scris o poezie, mă tem că nu-i de găsit nici un cetățean al planetei care să nu fi scăpat vreodată o biată înjurătură – fie doar când şi-a lovit genunchiul de colțul patului. Spun sincer că m-au deranjat prea puțin sudălmile debitate în teren de tenismena Buzărnescu şi chiar cred că au ajutat-o să câştige meciul cu Bertrans. Se înjura pe sine, ori înjura „in abstracto”, benign, nu era strop de răutate şi de vulgaritate acolo, ci o auto-flagelare menită să zgândăre ambițiile şi nervii... De altfel, savanți de la Universitatea britanică Keele susțin că „motivația este complexă şi nu-i vorba despre un comportament necivilizat”, numai că, observă R. Stephens, „cu cât cineva înjură mai des, cu atât acest limbaj devine mai puțin eficace”, iar cheia ar constitui-o moderația, bună-n grad oriunde şi oricând. Reputatul psihiatru Sorin Vieru (vezi „Dilema”) sesizează şi o deteriorare în timp a statutului înjurăturii: „Nu mai este ceea ce a fost. Ca orice act verbal, tinde să acumuleze funcții divergente, care abat de la destinația inițială. Forța ei de atac s-a alimentat probabil din magie, şamanism, invocarea puterilor misterioase. Blestemul, ca de altfel şi binecuvântarea, erau lucruri serioase, cu ele nu se glumea”. De partea cealaltă, Biserica afuriseşte înjurătura, care „în România a devenit o instituție a chefului de a ne bate joc de libertatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu” (din ziarul „Lumina”). Respectate fețe bisericeşti consideră chiar că am avea de a face cu „crima crimelor”! Simion Mehedinți credea că „pecinginea asta am luat-o din atingerea cu societatea turco-levantină”, iar psihologul E. Păunescu este convins că „actul înjurării este un substitut al violenței fizice”. Nu mă îndoiesc de faptul că şi cei care o combat tot au mai scăpat, la ceas de nevoie, câte o măruntă înjurătură. Nu-i frumos, nu-i cinstit, nu-i creştineşte, dar asta e, putem găsi o cale de înțelegere neipocrită cu noi  înşine, totu-i să nu se exagereze în vulgaritate şi licențiozitate, că altfel dai în boala lui Tourette (sindrom ce afectează ganglioni din emisfera anterioară a creierului şi pacientul înjură fără contenire – aş putea indica câteva persoane din spectrul politic cărora le-ar prinde bine un consult). Până şi Eminescu înjura: blajin, necontondent, cu o anume inocență izvorâtă dintr-un ocean de bună cuviință. Unica lui imprecație: „tu-i neamul nevoii!”  Niciodată mai mult, mai apăsat, mai strident, mai iconoclast, mai vulgar, chiar în perioadele  de întunecare. De altfel, el detesta „sudalma – lucrarea cea mai uşoară a minții omeneşti” şi taxa cu severitate violența de limbaj, căutându-i motivațiile ascunse: „Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Când argumentele adversarului sunt prea tari încât nu poți întâmpina nimic, laşi obiectul discuției cu totul la o parte...” şi... înjuri (articol din „Timpul”, 1880). S-ar putea să fie o cheie de lectură şi pentru  proaspăta recoltă de „mesaje critice” înverzite pe câmpiile ardelene.