Mircea Radu IACOBAN

La Kaufland, o matroană înveşmântată în nu ştiu câte fuste cu sclipici m-a rugat confidenţial, arătându-mi în raftul cu copane congelate o pungă cu inscripţia idioată „pui fericiţi”:„domnu’, cât costă, că nu ştiu citi”. Face un gest de parcă s-ar apăra de muşte: nu prea aude ce-i spun din pricina muzicii prefirate din difuzoarele de ambient ale supermarketului – era Clayderman, „Sonata clarului de lună”. Va să zică, ajunsă la senectute, nici cifrele nu le cunoaşte! Preferinţe muzicale o fi având? Fără îndoială, are. Putem să-i pretindem altceva decât aderarea supusă la creaţiile lui Guţă & comp.? Nici vorbă: fiecăruia ce pricepe şi ce-i place. Mi-am amintit scena când, după multe ceasuri de învârtit la volan, am poposit pentru o cafea la „Codrii Paşcanilor”, o locantă curăţică, aşezată chiar „la mijloc de codru des”. Singura masă liberă era în preajma unui burduhos difuzor din care se prăvălea potop de manele. Generos, dacă nu chiar entuziast primite de toţi mesenii din jur, pare-se locuitori din satul vecin Moţca, unii întorşi de la trudă prin străinătăţuri, că-n loc de bere se amuzau să ceară cerveza (nu insist, spre a nu stârni vigilenţa străjerilor discriminării). Aş avea şi eu dreptul să n-ascult ce mă oripilează, dar cum n-am parte barem de protecţia de care se bucură, în localuri, fumătorii/nefumătorii, de voie, de nevoie, m-am învrednicit de o straşnică baie de manele. Care mi-a prilejuit mai întâi niscaiva constatări tematice: aria s-a diversificat, a mai dispărut obsesia banii/duşmanii/golanii/ţiganii, şi au apărut subiecte noi: omagierea femeii „izvor în toate”, ingratitudinea copiilor, averea lui, ce cunoscut este el, ş.a.m.d. Belicos, Guţă ameninţă: „Care aveţi copii, vă rog păziţi-i / că am piatră la rinichi / Și le sparg toţi dinţii”. Subiect omniprezent: paharul: „Am băut întreaga viaţă / Și-acum văd lumea prin ceaţă” (etc.). O revărsare de sinceritate frustă şi naivă, de trăiri rămase la stratul iniţial al percepţiei, cu filosofări pe măsură, ritmate anatolian şi primite cu evidentă satisfacţie de meseni. Cum n-am de gând să ascult sfatul lui Murphy („Dacă eşti în rahat până la nas, închide gura”) chem ospătăriţa şi-i cer imperios să schimbe DVD-ul. „Dar ei l-au adus... mă rog, dacă insistaţi...” Mă cercetează intrigată, cu oarecare milă („defazaţii ăştia cu părul alb!”): „bine, vă pun muzică uşoară, sper că domnii n-or să se supere”. În sfârşit, se curmă scalda în manele, îmi pot sorbi liniştit cafeaua: ascult muzică uşoară românească. Și aud: „A ieşit la interval / o fată cu chip şucar / are fiţe şi talent / şi gesturi ca-n occident.” Măi, să fie, din lac, în puţ! Apoi: „Hei, nu vrei să facem sex în trei? / Un bărbat cu două femei / Că invers ar fi mult prea gay / Alege tu pe cine vrei / Și sora ta ar fi OK-ei” (trupa Andrei şi Sergiu). După care, piese ceva mai cuminţi, care, de fapt, nu spun absolut nimic: confecţii pe bandă rulantă, asezonate cu rimele de serviciu ultra-verificate: mare / soare / tare, iubesc / doresc / părăsesc, mine / bine / tine, dansez / visez / distrez, aşteptat / plecat / lăsat, noapte / şoapte ... Mai că-mi vine să cer din nou manele: barem sunt sincere în simplitatea lor necontrafăcută! Nici nu-i nevoie: un ins bine bronzat, ornat din belşug cu aurărie, de-ţi vine să chemi echipa de descarcerare să-l scape de ghiuluri, l-a convins pe şeful locantei să re-pună DVD-ul. Care s-a conformat, dar ceea ce aud pare mai degrabă parodie: „Eşti frumoasă ca o stele / Tu mi-ai rupt inima-n doi / Toate sufletele mele / Bate pentru tu şi noi.” Se auto-parodiază maneliştii? Neaşteptat: înseamnă că au umor; cum ar suna o astfel de tentativă în muzica noastră uşoară? Poate cam aşa: „Te-am vrăjit întreaga noapte / Dulce-nconjuraţi de şoapte / Te iubesc te doresc / Nu vreau să se părăsesc / Bate inima în mine / Cheamă sufletul din tine / Hai la mare, hai la soare / Uniţi într-o-mbrăţişare”. (Avertizez compozitorii că-i creaţia mea proprie, drepturile de autor sunt protejate şi interzic utilizarea inspiratului text în vreo nouă creaţie muzicală – altfel, de evident succes.) Cireaşa de pe tort: la Conservatorul din Bucureşti, profesoara Speranţa Rădulescu anunţă deschiderea cursului de manele, cu durata de şase săptămâni. În Senatul universitar s-a susţinut că fenomenul se dezbate pentru a fi... combătut. Din păcate, aberaţiile şi făcăturile calpe din muzica uşoară nu le vede şi nu le combate nimeni.