Mircea Radu IACOBAN

Cunoscuţii pe care-i întâlnesc ceva mai rar se grăbesc să-mi pună nesuferita întrebare „ce mai scrii?” – limpede semn că, de fapt, nu mă citesc. Treaba lor – de fapt, de i-ar interesa, ar afla şi singuri. Drept pentru care, unui amic i-am oferit răspunsul-capcană verificat şi cu alte prilejuri: „Află că scriu o piesă despre ilegalişti”. I-am spus-o direct, făcându-i complice cu ochiul, şi a rămas interzis: „Ceee? Ai luat-o razna de tot? Sper că n-ai pomenit despre aberaţia asta şi altora! Trezeşte-te, suntem în 2018!” Interzis, carevasăzică – consideră amicul. Iată-ne, deci, în faţa unei teme dacă nu chiar prohibită, oricum, scriitoriceşte, de ocolit. Dacă a compromis-o în cheie proletcultistă Voitin & comp., aşa să încremenească în veci! S-ar putea scrie o piesă despre Hitler ori Zelea Codreanu, dar despre Pătrăşcanu, nu! N-are rost să pornim de la esenţa chestiunii ilegalismului, exprimată sintetic şi definitiv prin fraza „puţini am fost, mulţi am rămas”, dar unele nuanţări s-ar cuveni încercate. De pildă: prezintă ori nu interes literar şi merită un dram de înţelegere umană teribilul destin tragic al ilegaliştilor romantici, care au crezut sincer, naiv, extatic, în marxism şi-n stalinism, urmând să-i împuşte tocmai... Stalin? Dar o comedie cu ilegalişti de carton, instalaţi pe dosare umflate cu pompa şi dându-şi recomandări unul altuia până se închide cercul? Este de-a dreptul bizar să apară, în poticnitul nostru drum către democraţia adevărată, astfel de stavile tematice izvorâte din interdicţii… întoarse pe dos! Scriu, aşadar, o piesă despre ilegalişti – deci, am luat-o razna. Sunaţi la 112.  

                                                         *

 O realitate românească: cu toate majorările şi ajustările de moment (ca să nu mai vorbim şi de promisiunea dublării sumei), marea masă a pensionarilor împuşcă francul, în vreme ce alţii continuă să-şi umfle conturile în străinătate şi-şi clădesc vile cât gara Râmnicul Sărat din lefuri de bugetar (!) ba la munte, ba la mare, ba peste ţări şi mări. Nu-i întreabă nimeni ce şi, mai ales, cum, fiindcă, în astfel de cazuri, prezumţia de inocenţă a eradicat complet prezumţia de vinovăţie. Fiecare e liber să aibă, dar, şi mai abitir, să n-aibă. În lipsa convingătoarei reacţii oficiale,cutărică îşi vede liniştit de-ale lui, deşi a furat fabrici şi proprietăţi funciare, a tăiat mişeleşte păduri, a escrocat, a privatizat scandalos şi a falsificat din greu. Egalitatea între cetăţeni, ca şi egalitatea şanselor, tinde să se preschimbe în opusul ei – şi aceasta pentru simplul motiv c-am ajuns să nu ne mai uimească nimic. Vorba lui Păunescu: „Ce nu se poate, când totul se poate?” Pe malul unui iaz, un pescar bătrân ce învăţa râmele să înoate mi s-a confesat cu câţiva ani în urmă: „Dom’le, într-un fel, l-am apucat şi pe Antonescu: l-a băgat pe taică-meu o lună în lagăr fiindcă a vândut, la Brăila, bragă şi covrigi cu suprapreţ. Nu l-am iubit pe mareşal, dar l-aş vrea, fie şi numai pentru o săptămână, înapoi”. Ia uite unde s-a ajuns! Mor oameni în revoluţie ca să scape de dictatură, am avut parte, sub Băsescu, de un parşiv regim cvasi-dictatorial, şi se regretă… o dictatură şi mai şi! De ce? Simplu: harababura instaurată în ţară pare a legitima soluţia dictaturii. Și nu se sleieşte nostalgia dictaturii până nu eradicăm harababura!

                                                         *

Și Pruteanu, şi amicul lui de tinerească haiducie, Calmuschi, recent răposat, au părăsit această lume. Pe Calmuschi abia acum încep să-l descopăr cu adevărat, iar de Pruteanu chiar mi-e dor! Știm în grija şi-n gospodărirea cui se află apele, pădurile ţării, căile ferate, handicapaţii, revoluţionarii, vânătorii, clerul, legile, industria, delfinii – până şi aerul patriei are un „şef” pământean ce aplică amenzi zdravene în caz de împuţire vinovată. Doar limba românească nu-i în răspunderea nimănui şi n-o grijeşte nimeni, fiindcă eficienţa normărilor academice a ajuns de-a dreptul iluzorie, adevărata şi ultima decizie aparţinând de fapt radioului şi televiziunii. Teza abandonării oricărei intervenţii (culte) în evoluţia ades incultă a limbii, combătută vehement de Pruteanu, şi negarea utilităţii actului reparator în virtutea faptul că „limba este un organism viu, care se autoreglează” (dar şi omul – am mai spus-o! – este organism viu şi tot are nevoie barem de câte-o aspirină...) lasă biata limbă română la discreţia Academiei Sinteşti. Pariez că, peste un sfert de veac, dezacordul (mai ales în cazul a-al-ale) va fi normă şi nu eroare!