Mircea Radu IACOBAN

Cine suntem? De unde venim? Care ni-s strămoşii? Mai are vreun rost să ni-i cunoaştem? Pe vremuri, genealogia, considerată disciplină auxiliară a istoriei, era la mare cinste. Se zice că-şi are rădăcinile în pre-istorie, iar în Imperiul Roman, arborele familiei era cercetat, evocat şi invocat ori de câte ori nobilul trebuia să-şi argumenteze prezenţa în pătura dirigentă şi să-şi susţină cutare pretenţie. La noi, Cantemir pare a fi fost întâiul interesat de istoria familiilor boierilor moldoveni, după care au apărut, până pe la sfârşitul veacului XX, sumedenie de cercetători interesaţi să stabilească descendenţe şi să alcătuiască arbori genealogici (unii fantasmagorici) – nu numai pentru a gâdila orgolii, cât mai ales spre a invoca priorităţi şi a motiva drepturi, inclusiv de proprietate. Odată cu frenezia retrocedărilor, genealogia (interesată) a mai primit un oarece impuls pe tărâmul mioritic, după care a revenit în rândul disciplinelor situate undeva, pe o linie moartă, chemată la rampă doar când se mai iveşte câte un curios dornic să-şi pună întrebări cândva la mare modă. La urma urmei, de ce să ne mai intereseze acest ceţos „a fost odată”, vag populat cu umbrele strămoşilor uitaţi prin cimitire? Privilegiile nobiliare au dispărut, nici un CV nu devine mai convingător dacă-l ornezi cu meritele înaintaşilor, graniţele sunt tot mai iluzorii, „homo europaeus” n-are nevoie de legitimări locale şi de includere într-un continuum de familie. Trăim pentru azi! După ce am izbutit să identific, la Montreal, mormântul bunicului (n-a fost uşor, fiindcă nu ştiam că, în Canada, Haralambie Iacoban devenise Harry Jakob!) am revenit la cimitirul din Comăneşti-Suceava, plin de Iacobani – de care mi-am dat seama că n-am habar pe ce ramură să-i aşez în arborele genealogic al familiei. Și dacă aş şti, ce? Mai contează apartenenţa la o cimotie de trăitori pe pământul strămoşesc dacă au vieţuit veacuri în Bucovina fără să lase urma vreunei înfăptuiri care să merite cât de cât invocate, acum, în epoca globalizării şi a desţărării galopante? Motiv pentru care cărţulia intitulată „De unde sunt” (fără semnul întrebării – deci, răspunsul a fost până la urmă aflat), apărută recent la o editură suceveană, surprinde: iată că mai există şi români care consideră că merită să afle de unde se trag, cine le-au fost înaintaşii, şi cât de apăsată a fost urma trecerii generaţiilor stinse în istoria atât de zbuciumată a unei vechi provincii româneşti. Autorul, Vladislav Nicolai Bohosievici, este cât se poate de îndreptăţit să-şi pună marea întrebare „de unde sunt?” cel puţin din două motive. Primul: s-a născut la Suceava, dar tatăl său, de religie armeano-catolică, a văzut lumina zilei într-o comunitate de armeni polonizaţi, aflată azi, pare-mi-se, pe teritoriul Ucrainei. Se poate considera şi român, şi polonez, şi armean, cărei naţii îi aparţine de fapt? La finele cărţii, îşi răspunde singur: „Acum sunt mulţumit şi împăcat, pentru că am găsit răspunsul la întrebarea «De unde eşti?» şi sunt sigur că nimeni nu mai poate pune acum la îndoială că aşa şi este. Sunt din Bucovina, unde au trăit şi tata şi mama, împreună cu bunicii şi străbunicii şi toate neamurile mele cu care mă mândresc, fiindcă au fost bucovineni vajnici şi destoinici”. Pentru a-şi întemeia această certitudine a colindat sumedenie de arhive din spaţiul astăzi re-configurat prin tratate pre- şi postbelice, a căutat documente, a consemnat mărturii, cu tenacitate detectivistică şi stăruinţă demne de admirat. Al doilea motiv: arborele genealogic astfel înfiripat conţine numele unor personalităţi cu certe merite în desfăşurarea evenimentelor istorice din Bucovina, şi mai rezonante acum, în preajma aniversării Centenarului Marii Uniri. Mama lui, Elena Flondor, este fiica lui Nicolae Flondor, şi-i frate cu compozitorului Tudor Flondor, ca şi cu Iancu Flondor, unul dintre artizanii unirii provinciei cu România în 1918. Nicu Flondor a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris în calitate de „expert în chestiunea Bucovinei”. Scria familiei: „Eri s-au decis graniţele noastre viitoare. După multe şi grele lupte şi frământări, am obţinut Bucovina în graniţele istorice”. Frontiere care, se ştie, aveau să fie din nou schimbate curând... Și familia Flondor, şi familia Bohosievici au avut parte de persecuţii, domicilii forţate, deportări (bunica i-a murit în Gulag), prizonierat şi mutări de ici-colo („am ajuns experţi în împachetarea lucrurilor”); cartea le trece în revistă cu o anume detaşare („aşa a fost să fie!”) oferind cititorului imaginea unor destine ce nu se cuvin nicicum uitate. Ale unor bucovineni care totdeauna au ştiu şi cine sunt, şi de unde sunt.