Mircea Radu IACOBAN

Serialul făr-de-sfârşit „Otrava” încă n-a început să fie turnat; s-ar zice că, deocamdată, se fac prospecţii în căutarea spaţiului geografic cel mai îndreptăţit amplasării scenariului pe care cu toţii îl vedem... şi nu e. Veac de veac, otrava a curmat destine şi a schimbat hotărâtor eşichiere politice; nu-i ţară, nu-i continent făr-de pată! Acţiunea serialului ar putea începe de oricând, spre a ajunge oriunde.

Rusia candidează şi pentru episoadele moderne, şi pentru cele „clasice”, ultimele evoluţii în drama spionului Skripal, otrăvit în Anglia, implicând recente cuceriri ştiinţifice, alături de manevre diplomatice coborâte parcă din evul mediu. Într-o carte bine documentată, unul dintre cei mai reputaţi kremlinologi, Arkadi Vaksberg, trece în revistă o nesfârşită şi impresionantă listă a deceselor suspecte de otrăvire. S-a scris şi s-a tot scris despre sutele şi chiar miile de execuţii prin împuşcare petrecute noapte de noapte la Lubianka de la Dzerjinski încoace, dar despre otrăvirile pe bandă rulantă aflăm doar acum. Decizia înfiinţării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Am fi tentaţi să credem că, odată cu demascatorul Congres XX şi, mai ales, cu perestroika gorbaciovistă, macabrul capitol din istoria Rusiei s-a încheiat definitiv. Ei bine, nu!

Cartea lui Vaksberg încearcă (şi izbuteşte!) să ne convingă că, şi sub domnia ţarului Putin, otrava (mult mai sofisticată şi mai greu de decelat acum) îşi face datoria în zona umbrită şi murdară a „marii” politici europene. Ironia sorţii a făcut ca tocmai iniţiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea duşmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creaţii. Grav afectat de scleroza creierului şi de o boală mintală evolutivă, Lenin, totuşi, deranja: cât timp era în viaţă, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Aşa că Piotr Pakaln, şeful pazei, i-a porţionat şi administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”. Cu Nadejda Krupskaia, soţia lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchiţele turnat peste colţunaşi, când îşi aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor. Cum se ştie, amândoi au avut parte de pompoase funeralii naţionale, organizate... de asasini.

N-ar ajunge spaţiul acestei rubrici pentru a înşira numele tuturor celor otrăviţi din ordinul lui Stalin; în carte, fiecare caz este înfăţişat meticulos, cu evidentă obiectivitate, luându-se în considerare doar documentele cu adevărat credibile şi mărturiile nepărtinitoare. Oricum, „marea teroare” este un capitol al istoriei veacului XX consistent investigat, adjudecat ca atare şi ieşit de sub zodia marilor surprize. Care se rânduiesc abia când afli când (şi cum) l-au otrăvit pe Soljeniţân, că, în ultimii ani, au fost astfel ucişi, în Rusia, doi academicieni, patru profesori universitari, câţiva scriitori şi gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak etc., etc. – lista rămânând larg deschisă. Mai toţi au avut parte de diagnosticul postum „insuficienţă cardiacă” şi de autopsii... de la distanţă.

Vaksberg ajunge cu investigaţiile până la cunoscutul caz Iuşcenko (dioxină): greu de ţinut pasul cu marşul victorios al ştiinţei, la fel de productivă şi pentru binele, şi pentru răul omenirii! Potrivit parlamentarului britanic Bob Seely, există un departament special „tematic” în FSB: „Noile otrăvuri nu lasă urme şi, prin urmare, sunt extrem de utile pentru desfăşurarea unor forme secrete de război şi pot fi folosite în mod deschis şi demonstrativ pentru a da un semnal.” Moscova ar utiliza opioide puternice, cum ar fi fentanilul. Cea de-a doua categorie de otrăvuri sunt toxinele radioactive, de genul poloniu-210, cu care a fost otrăvit mortal în 2006 fostul spion FSB Aleksandr Litvinenko. A treia categorie o reprezintă dioxinele, utilizate în tentativa de asasinare a fostului preşedinte ucrainean, Viktor Iuşcenko, în 2004.

În prezent, experţi ai unităţii antitero din cadrul poliţiei britanice continuă investigarea cazului fostului ofiţer GRU, Serghei Skripal, aflat în stare critică după o presupusă otrăvire cu agentul neurotoxic „Novicioc”. Evident, Moscova neagă orice implicare, recurgând la clasica ripostă (cer cuvenitele scuze) „ba pe-a mă-tii!”: purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Zaharova, a acuzat serviciile secrete britanice că l-au asasinat, în 1916, pe controversatul călugăr rus Grigori Rasputin. Zaharova a mai declarat că Londra ar fi responsabilă şi de moartea ţarului rus Pavel I (1801) şi a politicianului din Congo Patrice Lumumba (1961) – prim-ministrul legal ales al Republicii Congo.  Purtătoarea de cuvânt a MAE rus a subliniat că „toate aceste asasinate au fost înfăptuite la comanda statului”, iar Marea Britanie deţine, în perioada colonială, „recordul mondial al genocidului".

Cum se vede, e vechi păcatul. Şi toată lumea-i vinovată...