Mircea Radu IACOBAN

Întâmplător sau nu, în preajma comemorării de la 15 iunie, a apărut încă o carte având ca subiect boala care l-a ucis pe Eminescu. Ziceam, după editarea volumului colectiv coordonat de acad. Eugen Simion, că discuţiile nu par a mai avea rost, câtă vreme reputaţi specialişti şi-n psihiatrie, şi-n domeniile conexe au demonstrat (de fapt, redemonstrat, întrucât diagnosticul acum acceptat a fost avansat încă din 1972 de către medicul ieşean Ion Nica – dacă nu luăm în seamă şi faptul că Maiorescu, în însemnările sale, a numit corect maladia, utilizând terminologia de atunci, încă din veacul XIX!) ceea ce până la urmă ţinea de domeniul evidenţei: n-a fost vorba de lues, ci de o tulburare afectivă bipolară, relativ des întâlnită şi la „case mai mari”.

Eugen Simion se întreabă ce pot schimba astfel de precizări, venite la peste 100 de ani de la moartea poetului, în destinul unui mare creator? Şi tot el răspunde: „... nu schimbă nimic esenţial în ceea ce priveşte opera. Decizia acestor specialişti este totuşi importantă pentru că ea poate pune capăt speculaţiilor, ipotezelor absurde făcute de cei care vor să pună sfârşitul marelui poet într-o naraţiune poliţistă. Eu cred că Eminescu are şi va avea în continuare destinul pe care l-a avut şi pe care îl vor crea, citindu-i opera generaţiile succesive de cititori. El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră-n cap, şi nici răpus de lues”.

După cum se va vedea, noua cercetare, datorată medicului Bogdan C.S. Pârvu, psihiatru la Spitalul „Mavromati” din Botoşani, îşi are, totuşi, rostul şi importanţa sa. Despre o altă carte a aceluiaşi autor, serioasă şi informată, dedicată de asemenea lui Eminescu, am avut prilejul să scriu anii trecuţi, tot în rubrica de faţă. Noua lucrare îşi propune nu numai să înlăture diagnosticul considerat infamant – ceea ce-i dovedit de acum cu prisosinţă – ci să investigheze similarităţi cu alte cazuri, când preţuite minţi europene au avut parte de aceeaşi întunecare pricinuită de tarele care au marcat şi destinul familiei Eminovicilor, precum şi de tensiunea unei uriaşe suprasolicitări psihice, ades însoţitoare a performanţei de excepţie în sfera creativităţii.

Primul destin investigat este acel al Lordului Byron, „care se trăgea dintr-un neam sălbatic, neîmblânzit, aspru la mânie şi blestemat prin tragedii cutremurătoare.” O lungă listă de isprăvi aberante ale familiei Byron, în care „trei generaţii succesive îşi istovesc elanul vital”, cuprinde nume după nume implicate în întâmplări bizare atestând fie violenţă temperamentală, bizarerie comportamentală, excentricitate financiară, ciclotimie severă, evidente dezechilibre mintale, fie irepresive tendinţe suicidare (le vom întâlni şi-n cimotia Eminovicilor). Şi alte semne ale avatarurilor unui psihic suferind, apte să legitimeze diagnosticarea bolii maniaco-depresive, „rimează” aidoma. Observaţia cutezată de Sir Walter Scott se potriveşte-mănuşă şi poetului nostru naţional: „E groaznic să te gândeşti că cineva cu mult mai presus decât semenii săi e prins fără scăpare în cleştele unei ciudate maladii mintale care distruge liniştea şi fericirea, dar încă nu stinge flacăra geniului.”

Simptome similare sunt detectate de autorul botoşănean şi-n familia scriitorului Robert Traill Spencer Lowell IV, cel care „a sfârşit într-o cămaşă de forţă”; bipolaritatea figurează, drept comorbiditate, pe foaia lui de deces eliberată de Massachuttes General Hospital în 1977. Astfel de tare, unele şi mai evidente, altele mai greu detectabile, au marcat pe mulţi dintre Eminovici (cu alt prilej, tot aici, am detaliat fiecare caz în parte, nume cu nume). „Neamul lor, parcă secătuit de geniul uriaş al lui Mihai, dispare de parcă n-ar fi fost – ca un minereu epuizat” (de altfel, se ştie că şi Maiorescu vorbea despre o „nemiloasă fatalitate ereditară”). În cazul poetului, mai ales după 1883, erau evidente simptome precum hiperenergia, superestimarea, „nedormirea”, hiperlocvacitatea, fuga de idei, dezinhibiţia, destructurarea comportamentală, detresa, vanitas vanitatum etc.

Dezinhibată, istoria literară se cuvine să ia act de persistenţa semnelor clinice apte să explice inexplicabilul; autorul invită să punem realitatea diagnosticului, precum şi „toate gesturile şi atitudinile culturale, în legile şi cutumele timpului; altfel, deplasate într-un zeitgeit străin, ele ar fi o pradă facilă pentru interpretări incorecte politiceşte şi moraliceşte.” Corectă afirmaţie, într-o carte care, deşi vine către sfârşitul unor discuţii (adesea fantasmagorice şi păguboase), aşază sfârşitul fizic al poetului în cuvenita ramă croită cu bisturiul ştiinţei veacului XXI, scoţându-l de sub incidenţa senzaţionalului de doi bani. Utilă, merituoasă carte.