Mircea Radu IACOBAN

„Un om din Tecuci a avut un motor, dar nu i-a folosit la nimic.”Aşa cuvântează poezia magistrului Mihai Ursachi. Mi-am amintit distihul urmărind, la Campionatul Mondial, caricatura de meci Rusia-Spania. Morişca stupidă şi adormitoare de pase inutile funcţiona entuziasmant, dar nu ducea la nimic: motorul spaniol turat la ralenti nu era cuplat la sarcină, se-nvârtea de pomană şi-n legea lui, nimeni nu cuteza să dea drumul ambreiajului care să pună maşinăria la treabă. Performanţa celor peste 1.000 de pase (una mie!!), record demn de Guiness book, ilustra perfect belicoasa ameninţare caragialeană, din plecare fără pasul de la vorbă la faptă: „îţi dau palme, mă-nţelegi?” Evident, nu răsuna nici o palmă...

S-a cam răsuflat chestia cu posesia: de regulă, în Rusia n-au câştigat posesivii, ci incisivii, „Sbornaia” fiind excepţia menită să confirme regula. Numai că nu-i ăsta fotbalul adevărat – nici impotenta bălăbăneală spaniolă, nici penibila baricadare rusă. Aspru, surprinzător şi demitizant Campionat Mondial! Culmea culmilor: Burleanu mai are obrăznicia să susţină că am fi avut şi noi ce căuta pe-acolo. Să căutăm ce? Poate umbra falei de odinioară! Desigur, declaraţia face parte din fişa postului: ce să spună mai marele fotbalului românesc? Precum  politicianul cu 3% în sondaje care se laudă cu neruşinare că va câştiga cu siguranţă alegerile, prezidentul FRF plusează fără carte, la cacealma, doar-doar s-or găsi ceva naivi să-l creadă. A câştigat prezidenţia cu voturile fotbalului feminin, al fotbalului de sală şi al ligilor inferioare, care i-au dat pe mână întreaga maşinărie a fotbalului românesc. Şi-n cazul lui se potrivesc stihurile lui Ursachi: „Un om din Tecuci a avut un motor / Dar nu i-a folosit la nimic.”

*

S-a călătorit pe cealaltă lume ultimul mohican al gazetăriei culturale româneşti, nonagenarul Leonard Gavriliu. Singur singurel, a inventat, susţinut şi întreţinut vreme de 15 ani o revistă literară („Spiritul critic”) în târgul Paşcanilor, loc nu tocmai prielnic unor astfel de aventuri culturale. Ca să nu pară de tot singur în ochii lumii, şi-a născocit sumedenie de pseudonime, unul mai chisnovat decât altul, dar scriitura îi era lesne de recunoscut în toată alcătuirea publicaţiei: avea un condei înmuiat în bătăios acid coroziv, se lua la trântă, din postura lui David înfruntându-l pe Goliath, cu oricine, nu se sfia să arate cu degetul impostura savant coafată, zgâlţâia socluri şi chema la ordine nechemaţii.

CV-ul lui este absolut fantastic: vorbea curent franceza, engleza, italiana şi rusa, a tradus zeci de cărţi din marea literatură a lumii, şi-i primul traducător al lui Freud în română. Şef de promoţie al Facultăţii de filosofie a Universităţii din Bucureşti, avea un doctorat în psihologie, a alcătuit un monumental dicţionar de cerebrologie, a semnat romane, versuri, piese de teatru, memorialistică, lista lucrărilor publicate însumează zeci de titluri, fiind uimitor de diversă şi de bogată – toate la un loc nu i-au adus mai mult decât titlul de cetăţean de onoare al urbei natale. Nici un premiu literar notabil, nici o distincţie oficială care să-i ateste remarcabilele contribuţii şi-n postata ştiinţelor, şi-ntr-ale literelor. Nu-i an în care să nu fi publicat o carte; nu numai de literatură („Dicţionarul de cerebrologie” numără aproape 1.000 de pagini!), ci şi lucrări din domenii varii, apte, cele mai multe, să onoreze raftul oricărei biblioteci.

Merită recitite acum, când autorul nu mai este în minunata noastră lume de azi, „Întâmplările din locul unde nu s-a întâmplat nimic”, o carte cu intenţie polemică, menită să combată „miopia crasă a celor incapabili să vadă colosala ironie exprimată de romanul lui Mihail Sadoveanu, roman al unor cutremurătoare întâmplări” (n.n.: paricid, duble sinucideri ş.a.). Altfel spus, ar fi o eroare de optică hermeneutică să se considere spaţiul naraţiunii sadoveniene un „loc unde nu se întâmplă nimic” – dar aşijderea şi urbea natală, un autentic Macondo păşcănean, cu eroi, de ce nu, mari şi de fapte, şi de patimi. Teza ar fi aceea că locul unde nu se întâmplă nimic nu există, ca şi trăirile molcome, cvasi-inerte, atribuite târgului moldovenesc, puţin spectaculoasele evenimente capătă proporţii mitice în mentalul eroilor lui Gavriliu, în ultimă instanţă demonstrându-se că marile bucurii şi marile decepţii se consumă la aceeaşi temperatură sufletească şi cu la fel de nebănuite consecinţe, indiferent unde GPS-ul stabileşte locaţia (oribil termen!) respectivelor trăiri.

În locul în care nu se întâmplă nimic, încă din timpul vieţii scriitorului, Biblioteca Municipală Paşcani i-a primit numele. Nu-i cine ştie ce, dar, decât nimic, tot e ceva. Se pare că Gavriliu n-a fost profet decât în urbea lui.