Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu aproape zece ani (octombrie 2009) evocam, în această rubrică, destinul lui Marcel Pauker, denunţat ca „troţkist” de către soţia sa, Ana Pauker, şi împuşcat de NKVD în 1937. Marcel a fost românul care a deţinut cea mai de încredere funcţie pe lângă Stalin, fiind nici mai mult nici mai puţin decât şeful gărzii personale a „tătucului popoarelor” – poziţia cea mai temută şi mai invidiată la Kremlin. Porneam de la o carte semnată de E. Radzinski, intitulată „Stalin”, în care sunt menţionate mai multe amănunte biografice privitoare la „semi-analfabetul Pauker”, „fost frizer la Teatrul de Operetă din Budapesta”. Informaţii pe care le-am luat de bune, numai că, iată, între timp a apărut o altă lucrare („Cea mai nemiloasă femeie din lume – Stalin cu fustă”), de astă dată scrisă de un american, Robert Levy, doctor în istorie la Universitatea Statului California.

Cercetătorul din Los Angeles, pare-se, mai bine informat (se vede şi din fastuoasa bibliografie), demontează una câte una legendele ţesute în jurul maleficului cuplu Pauker, aşezând în loc o imagine total surprinzătoare mai ales în cazul Anei. Să vezi şi să nu crezi! În privinţa lui Marcel, este destul de simplu: la mijloc e-o confuzie: printre bodyguarzii lui Stalin se afla şi un Karl Pauker, fost bărbier la Budapesta, şi el devenit mai târziu şef al gărzii, şi el împuşcat în 1937. Marcel a fost reabilitat postum, Karl, nu. Mare surpriză: Ana nu şi-ar fi denunţat niciodată soţul, dimpotrivă, cât s-a putut, l-a apărat – susţine documentat Levy. De altfel, multă vreme nici n-a ştiut că a fost împuşcat.

Acuza de semi-analfabetism se demontează singură: Marcel Pauker, cu studii universitare în Elveţia, provenea dintr-o veche familie de intelectuali, proprietară a Trustului de presă ce edita gazetele „Adevărul” şi „Dimineaţa”. Cu adevărat revelatoare şi aduse până aproape de limita incredibilului sunt liniile ce retuşează hotărâtor portretul Anei Pauker, omul politic căruia prestigioasa revistă americană „Time” îi punea în 1948 portretul pe copertă cu legenda „Cea mai puternică femeie în viaţă”. Nu doar inflexibilitatea dogmatică, brutalitatea şi obedienţa necondiţionată faţă de Stalin au caracterizat-o, ci ar fi vorba despre un personaj complex, contradictoriu, supus îndoielilor şi decis ca, uneori, să navigheze, asumându-şi riscurile, împotriva curentului.

Nici o îndoială că putere a avut din plin, ceva mai ponderată în perioada moscovită (când a semnat, printre alţi lideri bolşevici, decizia de dizolvare a Kominternului), dar aproape nelimitată după 1944, după revenirea în România cu grad de general în Armata Roşie şi cu mandat de preluare a conducerii PCR. Zeul ei, Stalin, i-a mai domolit ascensiunea: Molotov o propusese pentru funcţia de Secretar General al PCR (eliminând candidatura lui Gh. Gh. Dej), dar mai marele de la Kremlin s-a opus: „Dej este muncitor de profesie, pe când tovarăşa Ana nu este nici măcar de etnie română”.

Cea mai mare revelaţie este aceea că Ana Pauker s-a opus ferm colectivizării forţate a agriculturii României; consilierii sovietici constatau cu uimire că au de înfruntat o primejdioasă apărătoare a micii gospodării ţărăneşti! Nu se ştie care ar fi fost soarta agriculturii noastre dacă, în 1953, Ana Pauker n-ar fi fost debarcată şi arestată! Levy înşiră o lungă listă de alte „acte temerare”, între care stoparea campaniei de persecuţie a „chiaburilor” şi oprirea proceselor anti-Tito pe care sovieticii le iniţiaseră în tot „lagărul socialist”. Ana s-a opus şi demarării procedurilor judiciare împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu, a interzis persecutarea veteranilor români din războiul civil spaniol, ca şi procesele împotriva aşa-zişilor „sionişti”. De unde se vede că imaginile în alb/negru nu luminează corect şi complet oglinda „istoriei prescurtate”, revenirile sine ira et studio şi revederea dezinhibată a documentelor din arhivele desecretizate putând oferi revelaţia nuanţelor pierdute.

Principesa Ileana descrie (în cartea „I live, again”) o sugestivă întâlnire cu Ana Pauker: „... era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit şi care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment. Grasă şi înceată aşa cum părea, ea avea tot ce este respingător şi totuşi oribil de fascinant la un şarpe. Mi-am putut imagina, numai din observarea ei, cum şi-a denunţat propriul soţ, care drept urmare a fost împuşcat...” Dar iată, se dovedeşte că nu l-a denunţat – ceea ce, până la urmă, n-are cum schimba o întunecată imagine de ansamblu, în bună măsură motivat încetăţenită, dar poate barem să atragă atenţia că nimeni nu este până la capăt ceea ce credem c-ar fi. Ori c-ar fi fost. Valabil, deci, şi pentru vii, şi pentru morţi.