Mircea Radu IACOBAN

Nu ştiu cu ce sentiment deschideţi Dvs. cutia poştală. Eu unul am început s-o fac cu teamă. Pe vremuri, era o bucurie, amplificată de aşteptarea împlinită: zăream o frântură de plic iţindu-se pe la încheieturile cutiei şi strigam de răsuna casa – „avem scrisori!” Cu emoţie despătuream misivele caligrafiate cu mâna lor de prieteni, rude, colegi, admiratori îndrăgostiţi... Acum, ce aş putea afla acolo? Facturi întârziate, amenzi, impuneri, somaţii de la ANAF, citaţii, talonul pensiei de mult cheltuite, reclame ce nu mă interesează şi alte asemenea drăgălăşenii. O scrisoare în toată regula n-am mai primit de cine ştie când. Avem internet, Skype, mesagerie vocală, mobil, cine şi de ce să-şi mai bată capul cu literatura epistolară? Uitaţi-vă la americani: nici nu mai ştiu să scrie de mână, presară literele dezlegate şi risipite, ades numai majuscule.

La noi au cam dispărut şi cutiile poştale. Nu cu multă vreme înainte (adică, înapoi), le vedeai vopsite galben, cu trâmbiţa poştaşului roşie, pe toate gardurile. Ca să pui o scrisoare la cutie în ditamai oraşul trebuie acum să parcurgi kilometri – semn sugestiv că va dispare curând şi scrisoarea. „Doresc ca micile mele rânduleţe...” (pe vremuri funcţionau formule-tip, nu se cuvenea să începi scrisoarea abrupt şi brutal cu „tată, trimite-mi bani!”) – ehei, a fost odată! Dăm bipuri, trimitem e-mailuri, intrăm pe Twitter, conversăm gratuit cu verii din Groenlanda pe Skype, urmează Wave şi, se spune, scrierea pe hârtie îşi va da duhul definitiv, era poştei electronice însăşi urmând şi ea să se încheie curând, cedând locul „comunicării de flux”.

Paradox: mai puţine scrisori, dar tot mai mari cozile la oficiile poştale. Şi asta pentru că Poşta Română, cu personal redus, este pusă să presteze tot soiul de activităţi „conexe” ce-i răpesc timpul şi o îndepărtează de la misia ei, atâta cât a mai rămas din ea. Mă-ntreb ce se va alege din acest prielnic izvor de informaţie care este scrisoarea în veacul ce va să vină, câtă vreme de e-mailuri nu se îngrijeşte nimeni să fie tezaurizate şi catalogate în fonduri documentare (s-ar încălca şi dreptul la intimitate al destinatarului).

Cum, periodic, facem curăţenie în computer, azvârlind în neant cu toptanul „vechiturile”, ulterioara funcţie revelatorie a scrisorii e-n grea cumpănă. Pentru viitorime, sursa de informaţie asupra veacului XXI va rămâne cea gazetărească – imagine sau text tipărit. Or, trăirile şi convingerile intime ale cetăţeanului apar fatal blurate în pagina de ziar, scrisoarea fiind cea care aducea suplimentul de sinceritate, nuanţări, mărturisiri incomode şi amănunte ascunse... Se zice chiar că însăşi comunicarea scrisă fi-va inutilă, întrucât urmează citirea automată a gândurilor (desigur, îndosariate apoi în fişierele serviciilor specializate).

Genul epistolar (de fapt, specia) a furnizat, mai ales în secolele XVII şi XVIII, nu numai preţioase informaţii documentare privind istoria culturală a umanităţii, ci şi literatură în sine. Călinescu semnala în alcătuirea misivei o mulţime de procedee de sorginte literară: portrete, pamflete, metafore, aforisme, iar alte prestaţii epistolare excedau condiţia speciei, întrupându-se în memorialistică (Montesquieu, Rousseau, Ion Ghica), roman (Richardson) ori chiar literatură propriu-zisă („Scrisorile” lui Eminescu). Proprie veacului XVIII, spunea G. Lanson, era „în afara plăcerii de a discuta, o alta mai mare – aceea de a scrie.” S-a mistuit de mult!

În veacul nostru, nici scrisul în sine nu prea mai are şanse de trai îndelungat, câtă vreme s-a inventat hârtia care, după citirea misivei, poate fi ştearsă şi utilizată din nou, cu alte destinaţii... Poştaşul de pe strada mea era considerat de-al casei: căţeluşa Tanţa nu-l lătra niciodată şi, când confraţii îmi trimiteau cărţi ce nu încăpeau în cutie, intra în curte şi le agăţa printre crengile liliacului de la poartă. Nu l-am mai văzut de nu ştiu când. Drept pentru care o să-mi trimit singur o scrisoare recomandată. Semnând de primire, am prilejul să-l mai întreb de sănătate şi de isprăvile feciorului bejenit prin Scandinavia. Numai că Oficiul e la doi kilometri distanţă, iar coada la ghişeu este suverană şi eternă. O să rezolv altfel: se pare că am, pe undeva, numărul de mobil al poştaşului...