Mircea Radu IACOBAN

Din sumedenia întrebărilor iscate de Campionatul Mondial, una interesează direct şi apăsat românii: nu cumva am fi meritat să fim şi noi acolo? Cor de răspunsuri pe net: nici vorbă. Opinia, aproape generalizată, este formulată direct şi bărbăteşte: selecţionata noastră n-avea ce să caute într-o competiţie de valoarea şi ţinuta celei din Rusia 2018. Nu-s doar regrete de suporteri (în fine, lucizi!); revelaţia tristă tulbură şi gazetari hârşiţi în preajma stadionului, şi oameni din fotbal implicaţi în (ne)calificarea României. Şi-n sport, patriotismul este păgubos să se manifeste prin încredere obstinată şi orb optimistă într-un destin iluzoriu: de unde nu-i, nu-i. A trecut baba cu colacii!

De la „generaţia de aur” încoace se cască un hiatus al performanţei prin nimic altceva explicabil decât prestaţia bleagă a unei federaţii încropite şmechereşte şi abuziv din „cuţite şi pahară”, dimpreună cu realitatea tristă a mediocrităţii celor trimişi să apere pe dreptunghiul verde culorile României – dar şi aici, tot către diriguitorii fotbalului se-ntorc acuzele, fiindcă nimic nu poate explica şi, mai ales, justifica impotenţa unei naţii cu tradiţie fotbalistică şi cu asemenea masiv rezervor uman în materie de identificare şi stimulare a propriului zăcământ de talent autohton. Poate Islanda, cu o populaţie cât aceea a Iaşului, şi nu poate România? Ne-am blegit peste noapte? Doar Stoichiţă pare să ezite („dar... cine ştie... mingea-i rotundă... s-a mai întâmplat...”). Ioaniţoaia îi atrage atenţia că eliminarea Poloniei, care ne-a umilit de două ori la rând în calificări, oferă suficiente motivaţii pentru a potoli regretul necalificării: simplu şi evident, n-avem valoarea cuvenită pentru a intra în „Ciuleandra” unui Campionat Mondial. Cam aşa-i, dar nu până la capăt.

Aş spune că-i obligatoriu de luat în seamă şi o chestiune ce ţine de mentalitate. Uitaţi-vă la jocul Serbiei (ţară cu 7 milioane de locuitori – închipuiţi-vă ce echipă ar fi avut Iugoslavia dacă nu se diviza!): sârbii joacă fotbalul veacului XXI, adică unul de gherilă urbană, noi practicăm unul de promenadă. Am urmărit până acum, în Rusia, atâtea echipe mici cu suflet mare, încât pare îndreptăţită credinţa că, alături de valoarea echipierilor, uneori chiar şi în locul, contează dăruirea şi credinţa în şansa, fie minusculă, ce trebuie valorificată. De la Piţurcă încoace, prima noastră grijă este să nu primim goluri. Boală veche, ce ni se trage încă de pe vremea „temporizării” lui Angelo Niculescu (adicătelea, auzi trenul fluierând şi, în loc să te fereşti de pe terasament, o iei la fugă înainte, să te ajungă din urmă cât mai târziu!).

Osorio, selecţionerul Mexicului, explică neaşteptata izbândă cu Germania: „Trebuie să joci din dragoste pentru victorie şi nu cu teama de a pierde”. Ajunge atât? Evident, nu, dar contează – adesea hotărâtor. Noi practicăm un fotbal încruntat, la alibi, fiecare pentru sine, cu centrări oarbe ca-n Liga a III-a şi mereu în aşteptarea palei de vânt care să-l doboare pe Tănase în careu. Nici urmă de zâmbet, se intră pe gazon parcă-n ocnă, a treia pasă reuşită, temă din capitolul I în ABC-ul fotbalului, o vezi din an în Paşti. Marile echipe, inclusiv cele americane, au jucători faimoşi la cele mai vestite cluburi europene; ai noştri, câţi mai sunt presăraţi ici-colo, nu confirmă şi lustruiesc banca rezervelor, aşa că am ajuns să ne bucurăm că Screciu a fost cumpărat de o oarecare echipă de mâna treia... Poate băteam Arabia Saudită, poate scoteam un meci nul cu Australia, dar dacă ne nimeream în grupă cu Portugalia, Argentina, Germania, Brazilia, Spania – ca să nu mai pomenesc până şi de Serbia, Nigeria, Islanda, Croaţia, Franţa, Mexic, Suedia, Uruguay, Suedia, Peru...? Cum îl anihila Benzar pe Ronaldo ori Pintilii pe Messi?

Singurul care ştie rămâne Burleanu, autorul fantasmagoricei declaraţii potrivit căreia Naţionala României merita să se afle la Mondial, unde ar fi trecut de grupă! Poate de grupa mică de la grădiniţa fotbalului! N-aveam ce căuta acolo, după cum numitul Burleanu, preşedintele care nu ştie pe ce lume trăieşte, n-are ce căuta în fruntea FRF – Federaţia Ruşinii Fotbalului românesc.