Mircea Radu IACOBAN

Tot mai puţine chioşcurile de ziare! Când găseşti câte unul, ţi se răspunde „gazeta cutare nu vine la noi”. De unde se vede că firmele de difuzare fac selecţie după criterii doar de ele ştiute (sper că nu politice). O explicaţie pare a fi la îndemână: ce mai contează, toate gazetele le afli pe internet. Chiar dacă forţa literei imprimate pe hârtie este net superioară celei voiajirisite pe net, iar lectura pe monitor a unui text care vine şi dispare la apăsarea unui buton n-are cuvenita încărcătură de temeinicie a textului tipărit (la care adăugăm şi obişnuinţa lecturii de dimineaţă, odată cu matinala cană de cafea) tineretul mai ales, cocoşat pe tablete şi smartfone-uri, este văzut la chioşcul de ziare ca să cumpere ţigări, cafea în pahare de carton şi bilete de tramvai... După Centenarul Marii Uniri, vine rândul unei aniversări care, sper, nu va fi trecută cu vederea: în 2019, presa românească împlineşte 190 de ani. Aproape două secole de tipar pe hârtie; va mai prinde suta a doua de ani? Eu sper că da. Gazeta românească e pe cât de bătrâioară, pe atât de respectabilă; cine mai răsfoieşte azi, barem din simplă curiozitate, fila galben-cafenie? Ar avea mai întâi surpriza să cunoască direct, de la cea mai credibilă sursă, etapele evoluţiei limbii române literare, dar mai ales, s-ar convinge că nimic nu-i chiar aşa de nou sub soare şi că de la relatarea din 18 februarie 1829 („Vinerea trecută, Alteţa Sa Monseniorul Prinţ Mareşal a primit complimente de felicitare privind noua demnitate de Mare Hatman…”) până la ştirea cu găina născătoare de pui vii la aceea cu amorurile unui secretar de stat, ori la avatarurile justiţiei, nihil nove sub sole. O temă fundamentală pentru presa secolului XIX era, n-o să credeţi... lupta contra corupţiei! L-a mobilizat până şi pe aga Asachi, care, în 1883, versifica sârguincios: „Patrioţii între sine unii alţii groapa sapă / Din averea cea străină epitropul se adapă. / Giudele, căruia datu-i ministerul cel mai sfânt / Vinde direptatea celor meseri şi-al său jurământ”, pentru a ofta în spiritul „Epigonilor”: „Unde-s giunii care patriei reazim, viaţa ei să fie?”„Oamenii de parolă” ai României europene sar precum cosaşii din partid în partid, făcând din programe şi ideologii gărduleţe-fantomă, lesne de ocolit, dacă nu chiar de ignorat, minciuna de azi o dreg cu minciuna de mâine, şi-au rotunjit teşchereaua şi nu mai vor la Sângeorz Băi – direct la Nisa şi Monte Carlo, că aşa făceau şi străbunii la „iuli, pe călduri”, vorba Chiriţei. Unde-s giunii patriei? La coadă la paşapoarte, un-să fie? Altă temă de tânguire, la fel de actuală în 2018 ca şi-n 1829 era (şi este) relaţia României cu Europa. Predecesorii lui Lucian Boia, după ce constată că „naţia noastră este cea mai înapoiată decât toate neamurile Evropei”, au o viziune mai puţin posomorât-fatalistă asupra destinului românilor, văzându-i, totuşi, capabili să ia ceva lumină de la a „moraliceştile mădulări ale familiei evropene, a cărei rază de învăţătură de atâtea veacuri se resfrânge şi pe orizontul nostru”. Gazetarul de la 1829 cerea încă de pe atunci „îndoite pasuri şi sârguinţea de a ne porni spre câştigare în parte a celor întârziete”. De pornit am pornit, dar iată-ne în etern stand-bay la porţile Schengen, fiindcă „mădulările familiei evropene” pentru unii îs mumă, pentru alţii, ciumă… Cât despre limba presei române, să-l citim pe Ion Heliade Rădulescu, cât se poate de actual şi acum, în 2018: „Fel de fel de croitori aleargă acum ca să îmbrace (limba română, n.n.) unii cu haine pestriţe, unii cu haine mai largi şi alţii că hainele cu care se află nu-i mai ajung a se acoperi, să le taie în bucăţi, să le înnădească, să le înnoade şi să le coase ca să-i ajungă”. Sigur că limba n-avea cum să rămână la stadiul ce-l ilustrează frazele citate în cuprinsul acestei tablete, numai că se cuvenea regăsit, descusut, răscusut şi, pe alocuri, recroit, însuşi portul ei cel românesc (avea s-o cuteze Eminescu); nu înveşmântări de paradă cerea Heliade, nu straie calpe de import, nu împopoţonări snoabe şi inutile. Cât despre deontologia gazetarului, tot Heliade se întreba: „Se luptă scriitorii noştri ca nişte civilizaţi creştini, sau ca nişte tâlhari şi barbari, ca nişte bravi, sau ca nişte delatori?” Greu de răspuns, rămâne veşnică ţintă a nedumeririlor zilei. Pardon: target.