Mircea Radu IACOBAN

Și-a sfârşit zilele şi scriitorul băcăoan (de fapt, ieşean) Doru Calmuschi. „In articulo mortis” a lăsat un tulburător adio, publicând cartea „Mesaj către manechine” – surpriză şi neaşteptată, şi demnă de atentă luare în seamă. Numele Calmuschi nu spune prea multe cititorului de azi; printre literați are oarecare trecere, poate şi datorită bizarelor întâmplări din tinerețe, când (1975) s-a ales cu o meritată condamnare penală împreună cu amicul său George Pruteanu. Nu-i creştineşte s-o detaliem acum, după cum nici s-o trecem în rândul vreunei originale forme de... protest social – deşi, în esență, nu exprima altceva decât o puştească dorință de a lua în răspăr tot ce-nseamnă regulă de conviețuire şi normă de comportament într-o lume prea resemnată şi prea preocupată doar de avatarurile supraviețuirii. Și-a ispăşit pedeapsa, trebuind să-şi ia viața de la capăt; s-a mutat, ca şi Pruteanu, în alt oraş, unde a inventat ziare, a scris cărți (primul roman l-a semnat, explicabil, cu pseudonim), izbutind să se impună în pofida blamului penal, până la urmă uitat şi iertat: d-ale tinereții. Mai târziu, breasla l-a onorat cu Premiul pentru debut, pe care... l-a refuzat. N-aş crede că aforismul ce-l pune în circulație noul lui op, („Curvele se oferă, premiile se aranjează”) i-a motivat gestul: pur şi simplu debutase cu mulți ani în urmă, dar cine să mai ştie că Ioana Solescu (sau aşa ceva) era, de fapt, Doru Calmuschi? Cartea de adio este o culegere de scurte notații polemice şi de o foarte bogată recoltă de aforisme ce revelează, înainte de orice, o imensă şi apăsătoare dezamăgire. Nu poate fi pusă doar sub semnul terifiant şi morbid al necruțătorului diagnostic: Doru Calmuschi apare ca profund preocupat de căutarea sensurilor majore ale existenței, propunând o particulară viziune asupra condiției umane, care, în esență, nu poate fi alta decât aceea validată de filosofia veacurilor, dar e trecută prin filtrul propriilor trăiri, nutrite, trist, dintr-o totală pierdere a tuturor speranțelor şi iluziilor. Drept pentru care i se potriveşte un alt aforism, de astă dată al lui Cioran: „Dezamăgiții, toți, ajung să fie dezamăgiți şi de ei înşişi”. În acelaşi timp, respinge total conduita propusă de Martin Luther King Jr.; „Trebuie să acceptăm o dezamăgire finită, dar să nu pierdem niciodată speranța infinită”. Motivația lui Doru Calmuschi: „M-am născut într-o țară în care minciuna, poltroneria, ipocrizia şi fățărnicia fac parte din zestrea genetică a etniei şi se manifestă ca sentimente naționale cu accente patriotice”, iar „Lumea de care mă despart mi-a dat puterea de a mă revolta, argumentele pentru a o detesta şi şansa de a nu-i supraviețui.” Greu de acceptat ipoteza că doar în gena românilor s-au cuibărit detestabilele tare, dar privirea cu care examinează necruțător mai ales clasa politică ar putea îndreptăți multe dintre tristele considerații: „Nu rezistă timpului decât mutanții, nevertebrații, unsuroşii, rezistenții la coroziunea principiilor radicale.” Sau: „Omul politic: totul descreşte pe scara abjecției de la el în jos.” Ori: „România, țară a derizoriului, unde te naşti ca rod al aleatoriului seminal, trăieşti într-o improvizație inconsistentă şi mori însoțit de anonimatul indiferenței, țara în care nimic nu contează dacă nu-ți aparține.” Calmuschi contestă până şi temeiurile miturilor: „Morița: un nefericit imn închinat nonacțiunii, laşității înecate în vorbărie şi tânguială, neputinței ascunse sub tencuială filosofardă”, iar istoria îi apare ca regretabil marcată de paradox şi întâmplare: „Această prostituată de lux i-a dat ocazia unui popă gruzin să devină Stalin, iar altui popă, britanic, să devină Darwin. Primul a vrut să facă din maimuță om, celălalt, din om, maimuță.” Jocuri inteligente de idei, uneori sclipitoare, care, dacă n-ar fi afectate de un nihilism prea apăsat, ar putea constitui cel puțin o invitație la reflecție, dar şi la acțiune pentru clătinarea unor convingeri legitimate şi încetățenite prin prea îndelungă acceptare şi uz. Propune remedii drastice (sunt sigur că n-a crezut în ele!) inclusiv în lumea literelor, unde „Inflația galopantă de veleitari trebuie stârpită prin procedee judiciare. După două-trei cronici negative, respectivul făptaş ar trebui reținut şi condamnat” (!!). Cartea devine, filă de filă, şi un strigăt de revoltă, grefat pe un nesfârşit geamăt al dezamăgirii. Bine scrisă, cu sinceritate durută, merită citită, cu aplicarea necesarului filtru al de-redicalizării. Revelația finală: „Pentru a trăi îți trebuie cel mult 200 de cuvinte, pentru a muri, cel mult un oftat” „Mesaj către manechine” nu-i altceva decât oftatul de pe urmă al unui mare dezamăgit.