Festivalul „Afterhills – good vibrations” este considerat o mare reuşită ieşeană. Poate, chiar aşa-i. Am fost pe-acolo din simplă curiozitate, dar când am văzut că-i obligatoriu să port o brăţară de identificare precum cei arestaţi la domiciliu, mi-am zis că-i mai prudent să renunţ. Am avut oricum acces gratuit la magnificele „good vibrations”, fiindcă bubuiala părţii ritmice nu m-a lăsat să dorm trei nopţi la rând (includ aici şi bombardamentul sonor de la probele amplificatoarelor). Sunt mai mult de zece kilometri de la mine până la toloaca pe care s-a instalat colonia extraterestră Afterhills, dar nimic n-a împiedicat decibelii supramodulaţi (doar răpăitul înfundat al regimentelor de tobe) să defileze triumfători până-n Copou. Câtă vreme asta place (doar au fost mii de spectatori entuziaşti, mulţi veniţi din ţară, unii şi din străinătate!) devine absurdă poziţia cârcotaşului, mai ales că se asociază imediat şi acuzator cu invitaţia să te uiţi în buletin. Bătrânii ăştia defazaţi, locatari nesuferiţi din loja păpuşilor Muppets, nu înţeleg deliciile muzicii veacului, nici legitimitatea strigătului de luptă al noii generaţii, „daţi muzica mai tare!!” Din păcate, chiar aşa-i: nu pricep şi pace de ce trebuie numaidecât să zuruie geamurile, chiar dacă o fi vorba despre „good vibrations”, şi să-mi primejduiască timpanele tocmai balsamul muzicii! Și-i mai grav: veacul XXI a ajuns să considere în general liniştea drept moft şi-atât. Paul Virilio atrăgea atenţia că „în lumea noastră modernă, făcută din zgomot şi viteză, liniştea devine o raritate şi o dimensiune pe care riscăm s-o pierdem pentru totdeauna.” Nu-i vorba despre liniştea interioară, făcută de mult ţăndări de mizeria politicalelor, ci, fizic, despre crisalida decibelilor în care veacul ne zideşte mai abitir decât Icarii de pe Argeş pe Ana lui Manole. Nu s-a învrednicit nimeni să includă în lista drepturilor omului şi dreptul la linişte, deşi-i o componentă esenţială a existenţei lui homo sapiens şi un atribut cert al libertăţii persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit, ţi se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuţi, cu trăirile, opţiunile şi exclusivităţile tale. Un om ce s-a desăvârşit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniştea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: „Liniştea naşte ceea ce-i viu şi durează. Este rădăcina existenţei şi echilibrul vieţii.” Numai că, evident, „Liniştea a murit; zgomotul a preluat puterea peste tot; este singura calamitate ecologică în legătură cu care nimeni nu pare să se îngrijoreze” (Alain Finkelkrant). Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând şi devine aproape firesc să ascultăm foşnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleieşte petrecerea de la etajul II. Neliniştea tuturor se hrăneşte şi se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizaţiei şi trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei şi căderea frunzelor. Nimic de făcut: maşinile gălăgioase se înmulţesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, şi sonor, mereu mai performante, locuinţa ne-a devenit o mini-uzină, cu zgomotele ei inerente, oraşul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n ţipăt... nu-i decât o soluţie: să acceptăm fatalist că „asta e”, să ne pitim după paravanul termopanelor, să folosim căşti insonorizante, să apelăm la tranchilizante... fiindcă mai nicăieri, în spaţiul mioritic, nu mai afli locuri în care nu se întâmplă (sonor) nimic. A doua sursă se nutreşte din mârlănia şi incultura semenilor noştri. Este supraîncărcătura parazită de hărmălaie, teoretic, evitabilă (dac-ar funcţiona bunul-simţ). Practic, agresează mai mult şi mai vezicant decât acutele fondului sonor legitimat prin utilitate şi necesitate. Nesimţitul care tropăie şi chiuie în miez de noapte, ţinând treaz întreg blocul, idiotul care vine la pescuit şi, înainte de a arunca undiţa, dă la maxim casetofonul maşinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există şi digeră colindând străzile cu boxele jeep-ului tunând mai ceva decât pe stadion... ăştia-s! E dreptul lor să ragă. Urlaţi, flăcăi! Nu-i destulă neurastenie în jur, nu-s destule amărăciunile şi grijile ce fac să se aşeze atât de greu geană peste geană! Clădiţi-vă bucuriile pe exasperarea celor din jur! „Unde grăiesc broaştele, tăcerea e-o podoabă”, spunea Verarucci. Good vibrations!
P.S.
Dl. Banciu de la B1TV a devenit pur şi simplu dezgustător. Ca să spui că Simona Halep este gata oricând să dea drumul la înjurături obscene (!!) şi că... n-are habar de tenis (!!) trebuie să fii plecat definitiv cu sorcova. În loc să tacă şi s-aştepte să uite lumea mizeriile proferate pe post, insistă în emisiunile următoare să „argumenteze” şi se afundă tot mai mult într-o mlaştină a gândirii logice care primejduieşte flagrant însăşi credibilitatea postului. Toţi suntem necunoscători într-ale tenisului, doar luminăţia sa vede impostura Simonei! Toţi – adică inclusiv marii campioni ai lumii care nu încetează s-o felicite, presa noastră, presa internaţională – cum ar veni, regele da, Hâncu, ba! Dl. Banciu ar trebui trimis grabnic într-un meritat concediu medical – poate (slabe speranţe!) îşi revine.