Mircea Radu IACOBAN

Citesc ştirile zilei şi nu-mi vine să cred: „cifra de afaceri a editurilor şi comercianţilor de cărţi din România va depăşi în acest an nivelul de 1,1 miliarde lei, cu 16,2% peste nivelul din 2012”, iar „profitul sectorului s-a dublat din 2012 până în prezent, de la 51,3 milioane lei la peste 100 de milioane”. Poate cu adevărat relevantă ar fi fost referirea la 2016, an pentru care există date statistice, şi nu la 2012, dar, oricum, minunea pare a se fi produs: editarea cărţii devine rentabilă! Să notăm, spre ştiinţa celor interesaţi, şi configuraţia topului editorilor (date din 2016): Grupul editorial Art SRL (cifră de afaceri 38,2 milioane, Grup Media litera SRL (26,6 milioane), Tarsago Romania SRL (25,3 milioane), Polirom SA (23 milioane), Humanitas SA (19,3 milioane). În ce priveşte comerţul cu cartea, lider rămâne Cărtureşti (87,1 milioane), urmat de Compania de librării Bucureşti (45,6 milioane), Diverta (45,6 milioane), Libris (27,4 milioane), Sedcomlibris Iaşi (19,7 milioane)...

Când mai toată lumea (inclusiv sussemnatul) prohodea cu întristare librăria şi, implicit, editura, declarându-le instituţii pe cale de dispariţie, iată ce spectaculoasă şi promiţătoare răsturnare a predicţiilor: cartea nu se predă, cartea nu moare, cartea se cere, cartea se vinde! Ceea ce nu se putea întâmpla pur şi simplu din senin, trebuie să fi existat un „ce” determinant – sau, cine ştie, jocul optimist al cifrelor n-o fi până la capăt relevant. Şi mă tem că aşa-i! Prea am deplâns până acum soarta cărţii uitată-n raft de librărie şi prea dintr-odată iat-o vandabilă şi producătoare de beneficii!

Câteva mutaţii semnificative s-au produs oarecum de la sine. N-aveau cum să se mai repete „tunurile” din anii ’90, când foamea de literatură nepermisă îmbogăţea indivizi isteţi ce au populat grabnic vitrinele librăriilor cu opuri gen „Cămaşa lui Hristos” la preţ incredibil până atunci (una sută lei – iar românul de rând era obişnuit să scoată din buzunar cel mult 5-10 lei), cu cărţi faimoase, dar interzise la noi (am umplut casa de bani a unui patron bucureştean tipărind, pentru întâia oară în România, opera damnatului marchiz de Sade, ori mult aşteptata carte a lui Pacepa), dacă nu şi pornografie pură, devorată hulpav de adolescenţi cu coşuri pe faţă.

Haosul din primii ani de după revoluţie, când dreptul de proprietate asupra ediţiei nu-l respecta mai nimeni, s-a reglementat şi el, nu înainte de lansarea pe piaţă, cu maxim profit, a unor falsuri scrise poate chiar mai bine decât ar fi făcut-o faimosul autor străin (un amic de-al meu, călătorit acum în cealaltă lume, a semnat „Sandra Brown” câteva romane ce mimau perfect scriitura bestseller-ului american!). N-au dispărut cu totul din vitrine şi de pe tarabe cărţile de doi bani, dar, oricum, autorlâcul nu prea mai pătrunde în oferta comerciantului serios.

Există însă o cifră, la fel de relevantă, dar în toate statisticile ocolită: aceea a tirajului. Analizând-o, situaţia se schimbă fundamental. Cu adâncă nostalgie îmi amintesc deceniul în care am fost editor (1969-1979) şi-n care trimeteam la tipar cărţi de poezie în peste 10.000 de exemplare (Marin Sorescu, Nichita Stănescu) şi romane cărora trebuia să le plafonez tirajul la 60.000 din pricina cronicei lipse de hârtie. Lumea citea! Acum, 1.000 de exemplare constituie mare excepţie. Se tipăreşte carte, se vinde scump, ades în tiraje minuscule, şi rămâne s-o achiziţioneze o „spumă” de iniţiaţi. Posed un raft întreg de opuri… în aşteptare. Unele le citesc în diagonală, fiindcă nici nu merită mai mult: ca să-ţi dai seama că un ou este stricat nu-i nevoie să-l mănânci în întregime. Justificarea de uz general pe care mi-o autoacord din comoditate – adică, lipsa de timp – este pe jumătate nesinceră: cum ajung acasă, prima grijă e să deschid televizorul, nu să iau o carte de pe raft. O firmă americană, NOP World, a efectuat un sondaj, interogând 30.000 de subiecţi din 30 de ţări europene, asiatice, de pe continentul american şi din Australia. Rezultatele sunt absolut şocante. Cine-s campioni într-ale cititului? Francezii? Englezii? Italienii? Aş! Indienii, cu 10,7 ore pe săptămână acordate lecturii, urmaţi de thailandezi şi filipinezi! Peste media mondială (6,5 ore pe săptămână) se situează polonezii, cehii, ruşii, suedezii. Cele mai puţine ore petrecute în tovărăşia cărţii se înregistrează, culmea, în ţări de mare tradiţie culturală: Spania, Italia, Germania, Anglia. În fiecare săptămână, un locuitor al Terrei acordă televizorului 16,6 ore, computerului 8,9 ore, radioului 8 ore şi lecturii (care include şi presa tipărită) doar 6,5 ore.

Biata filă de carte a ajuns coada cozilor, după ce, veac de veac, era fruntea! Sondajul cu pricina a ocolit România. Mai bine: s-ar fi văzut cât de puţin se citeşte la noi. Dar, iată, surpriză: statisticile recente anunţă revirimentul vânzărilor. Tot e ceva, însă nu ştiu cât de relevante pot fi pentru destinul cărţii şi soarta culturii naţiei, câtă vreme temeiul îl constituie totalul sumelor încasate de editori, nu creşterea reală a nevoii de lectură şi a deprinderii cititului. În consecinţă, n-am cum să mă bucur până la capăt.