Mircea Radu IACOBAN

Am rămas fără unghii urmărind meciurile Simonei – le-am ros până la sânge! Astfel de tensiune nu m-a încercat niciodată, indiferent despre ce competiţie era vorba! Dacă e să aleg între un meci al Naţionalei de fotbal și unul al Simonei, acum, fără nici o ezitare, comut la tenis. Această fătucă de ispravă ne-a adus în zona marii performanţe din elita sporturilor „domnești”, unde am intrat vulcanic și decisiv, saltul de la rurala oină strămoșească (totuși, strămoașa baseball-ului ce a sedus Americile) petrecându-se exploziv, uimitor și, pentru restul lumii, neașteptat. Performanţa lui Năstase, cândva la fel de singulară, deși obţinută în alte vremuri și-n alte condiţii, este, din păcate, tot mai umbrită de comportamentul grobian al generalului-minge; în vreme ce Simona oferă lecţii de bună cuviinţă, eleganţă și modestie, Ilie se dă-n stambă tot mai penibil, dărâmându-și singur statuia pe care, altfel, ar fi meritat-o. Dincolo de amintitele date care îndreptăţesc simpatia generală ce-o înconjoară pe Simona ar mai fi, cred, un temei. De ani buni, sportul românesc dă-napoi ca racul pe arena internaţională – doar parcursul Simonei este constant ascendent. Cinstit vorbind, este singura care mai aduce România în Edenul marii performanţe și-n atenţia uimită a întregii lumi, toate celelate sporturi oferindu-ne, din când în când, doar satisfacţii de rangul II. Am fost martor la odiseea meciului Halep-Kerber într-un salon al unui spital în care suferinzii abia ieșiseră din operaţia grea și complicată numită „protezare totală de șold”. Țintuiţi imobili la pat, bolnavii nu se puteau abţine să nu tresară la fazele încinse, fiecare punct fiind sărbătorit... cu gemete și oftaturi. Se poate geme și de bucurie! De Muguruza m-am temut mai mult decât de Kerber: face parte din familia piciorongatelor (Pliskova, Șarapova ș.a.) care parcă servesc din podul casei, mărunţica Simona trebuind să returneze din pivniţă. Nici de astă dată n-a contat! Formidabil joc, bravo, Simona, te iubim!

                                 *

Începe Campionatul Mondial, au înflorit teii, s-au scuturat macii, e vară de-a binelea. Cald, secetă, miresme, tentaţia evadării (Ralea spunea că, în acest anotimp, „o hartă tentează ca și o femeie frumoasă”!) Atenţie, repede, ni se va scurge printre degete! Vă veţi bejeni zece zile la mare sau, cine știe, o săptămână în Antalya ori în insulele Greciei, cu asta rămâneţi! Hoţește, se apropie iarna, vin facturile, vin gerurile, cearta pe deszăpeziri, trenurile anulate și cătunele înecate în nămeţi. În copilărie, nu știu de ce, iarna-mi plăcea. Cum n-aveam patine adevărate (la patru ani după război și trei după marea secetă, nici nu știam cum arată!), ne confecţionam substitute din fag, legate de ghete cu sârmă. Bocancii scâlciaţi, răspingeliţi și cu blacheuri zdravene, de tropăiam pe uliţe ca soldaţii, nu prea puteau susţine improvizaţia – da’ tot ne agăţam de amărâtul autobuz Iţcani-Suceava și „ne trăgeam” chiuind până ce dădeam peste câte-o balegă bocnă și-ncasam trânta de rigoare. Ciudat, dar dacă închid ochii, mai degrabă revăd iernile copilăriei decât verile, petrecute mai toată vremea în lunca Sucevei. Pășteam vaca (o chema Vica) și dădeam cu cosași la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei). …Până când nu ne-am mai putut apropia de râu: în lunca Sucevei a apărut imensul lagăr pentru deţinuţii politici aduși să construiască rambleul noii căi ferate de sub Zamca. Trecerea interzisă! Mult se vorbește despre sinistra pușcărie din inima orașului, dar lagărul cu trei rânduri de sârmă ghimpată a trecut în uitare. Pariez că firmele și societăţile care și-au construit fosforescentele sedii în luncă habar n-au că, acolo, fiecare metru pătrat e stropit cu suferinţă și sânge…

                                *

Se apropie 15 iunie, ziua trecerii poetului naţional în nefiinţă. În 1879, când rușii ne-au luat și ce mai rămăsese din Basarabia, adicătelea cele trei judeţe din sud, guvernau conservatorii și în opoziţie se aflau liberalii. Urma, în compensaţie, să primim Dobrogea, ceea ce oferea României puţin sperata ieșire la mare. Cum răpirea judeţelor dunărene era, de acum, fapt împlinit, cât se poate de regretabil, dar fatalmente de neîmpiedicat, urma să ne înstăpânim în Dobrogea. Din publicistica lui Eminescu aflăm, cu surprindere, că liberalii… s-au opus vehement! Nu destul de vocali la cedarea din Basarabia (aici a răsunat mai ales vocea gazetarului Eminescu), cât la preluarea Dobrogei!! Incredibil, dar, nu-i așa, de aia există opoziţie, să nege și să condamne inclusiv „in absurdo” orice act al guvernării, oricât de aiuristică ar fi contestarea! Prea puţine învăţăm din lecţiile istoriei!