Mircea Radu IACOBAN

Cu cât se cufunda mai mult în fantasma potrivit căreia destinul i-a hărăzi şi chiar i-a impus să conducă România, Coana Leana pierdea, cum se spune, „legătura cu pământul”: oficialităţile chemate la interogatoriu şi muştruluială în sanctuarul „Cabinetului 2” nu-i spuneau decât ceea ce ştiau că-i place să audă, ecoul unor mari evenimente internaţionale (căderea zidului Berlinului de pildă) ajungea vătuit, deformat, coafat, şi era interpretat aiurea, iar realităţile româneşti păreau aduse de pe altă planetă. Pe una dintre paginile faimoasei Agende se menţionează satisfacţia „savantei” la aflarea veştii că în comuna sa de baştină, Petreşti, „harnicii cooperatori” au obţinut o producţie la grâu de... 9124 kg la hectar! Cifră fantasmagorică, nicăieri în ţara noastră nu s-au înregistrat vreodată asemenea recorduri – şmecheria forurilor locale, de mult patentată, era simplă: întinse suprafeţe nu erau trecute în inventare, aşa că totalul producţiei se împărţea la un număr mai mic de hectare. Când, odată, Curticeanu a cutezat să vorbească despre raportările false, a fost imediat apostrofat: „Ce tot vii să spui poveşti?”

Care era subiectul convocărilor la Cabinetul 2? O bună parte dublau minişedinţele de analiză ţinute la Nicolae Ceauşescu: Coana avea oamenii ei la Cabinetul 1, şi fie că se înfiinţa nechemată de fiecare dată când i se părea că se discută fără ea lucruri importante, fie că, după aceea, îi invita pe principalii responsabili, abia muştruluiţi de „eroul între eroi”, spre a le aplica propria porţie de săpuneală, urmată de măsurile care, efectiv, de fapt aici se luau. Orice temă putea figura pe lista „activităţilor” de la Cabinetul 2, de la creşterea viermilor de mătase la centrala atomo-electrică, „de la şuruburi la case de cultură, de la brânză la copii”.

Era chemat la raport oricine, mai puţin (deocamdată) Patriarhul, inclusiv şefii armatei şi ai Securităţii, cu care, oficial, Elena n-ar prea fi avut legitimitatea comenzii – ea decidea însă în toate cele. Iar deciziile îi puneau adesea în evidenţă nu numai amatorismul, incultura şi neprofesionalismul flagrant, ci şi răutatea funciară, ţăţismul şi bunul plac suveran. Pe Manea Mănescu, fost Secretar General al ONU, l-a trecut pe linie moartă (ea, şi nu cum se crede, Ceauşescu) fiindcă, la o recepţie, soaţa lui Mănescu s-a bucurat de mai multă atenţie decât dumneaei! Sosit în România împreună cu soţia, Gorbaciov se cuvenea, potrivit tuturor uzanţelor, să fie întâmpinat la Aeroportul Otopeni de şeful statului însoţit de Elena. Nu s-a dus: ea este al doilea om în stat, pe când Raisa, nevastă şi-atât!

Se amesteca şi-n cele mai mărunte chestiuni de ordin administrativ. La 9 noiembrie a avut loc, evident, cu participarea ei, o şedinţă restrânsă la „săliţă” pe tema „Probleme gospodăreşti la Congresul al XIV-lea”. Din pricina ei, delegaţii la Congres au fost hrăniţi cu ciorbă chioară de salată şi aripi de pui cu orez: era de părere că o masă mai consistentă... ar fi moleşit participanţii, afectând tonusul general al Congresului şi, mai ales, volumul ovaţiilor şi uralelor. Nu s-a gândit că putea să le afecteze fizic şi capacitatea de a ţâşni de peste 500 de ori în picioare ca să strige ura!

Unul dintre mai marii zilei, Constantin Olteanu, fost Secretar al CC PCR, a apreciat, evident, după 1989, că „n-a fost nici atât de deşteaptă cât s-a spus, nici atât de proastă cum se spune”. Rezon, numai că deşteptăciunea, atâta cât era, de fapt, o isteţime proprie parveniţilor, o folosea doar pentru a manevra în mişculaţiile „de cadre”, în manevrele oculte menite să-i aducă recunoaşterea ca „savant de mare prestigiu internaţional” şi pentru a-şi impune ciudatul ascendent asupra soţului din ce în ce mai scos din joc. („Românii – scrie Lavinia Betea – o bănuiau de mult: bărbatul era capul, iar nevasta lui gâtul, care-l răsucea după voie, în direcţia dorită”.) Iar prostia suverană, dublată de o răutate ce i se putea citi din priviri, a determinat un voluntarism păgubos şi decizii strâmbe, cu consecinţe nefaste pentru viaţa tuturor românilor.

Interesantă este lista convocărilor la Cabinetul 2 în finalul lunii decembrie, când la Timişoara se dădea semnalul revoluţiei. Cei mai prezenţi au fost Iulian Vlad, şef al Securităţii, Bobu, secretarul CC cu probleme organizatorice, adică al doilea om în structura de partid, Tudor Postelnicu, ministru de Interne, iar Bobu, iar Vlad, iar Postelnicu – se pare că Ceauşeasca intuia că ceva nu-i „în regulă”, dar principalul fond de timp era consacrat, în afara lungilor întrevederi cu Poliana, pregătirii cuvântărilor la Congresul XIV („să nu se mai repete ieşiri huliganice cum a fost aceea a lui Pârvulescu”!), „perfecţionării educaţiei socialiste” şi din nou unor îndelungi bârfe cu Poliana.

Ultimele însemnări din agendă poartă data de 21 decembrie. Tovarăşa s-a coafat: i-a spus coafezei care a pieptănat-o pentru ultima dată: „mergem până la capăt!”. Ţara ardea şi baba se pieptăna!