Mircea Radu IACOBAN

Nu era nici un secret că Elena Ceauşescu a fost implicată în mai toate deciziile majore ce se luau în „epoca de aur”, dar n-am bănuit că, în 1989, conducea de fapt ţara. Era de mult nu cel de al doilea om în stat, ci primul! „Ceaşcă”, din ce în ce mai bolnav şi netratat cum se cuvine tocmai din ordinul ei (!!), scăpase hăţurile şi, în ultimele luni mai ales, făcea mai degrabă figuraţie. Avusese câteva episoade de comă diabetică, iar Coana Leana a interzis medicilor să recurgă la remediul clasic şi verificat, susţinând că Insulina mai degrabă dăunează... şi totul se poate rezolva printr-un regim alimentar strict supravegheat.

A apărut de curând, la Editura „Corint”, o carte incitantă: „Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu”, datorată Laviniei Betea, o cercetătoare cât se poate de serioasă şi de obiectivă, şcolită în Franţa şi premiată de Academia Română. Autoarea a identificat un document revelator păstrat la Arhivele Naţionale Istorice Centrale – agenda zilnică de întâlniri a Elenei Ceauşescu. Nu conţine, de la cap la coadă, decât seci înşiruiri de ore şi minute ale primirilor la „Cabinetul 2”, uneori însoţite de subiectul convocării: „Despre lacuri şi vopsele”, „Realizarea programului nuclear”, „Preţurile la produsele externe”, „Cadre şi sancţiuni”, „Campania agricolă”, „Planul pe trimestrul II” ş.a.m.d. Adeseori, după o muştruluială la „Cabinetul 1”, urma invitarea la „Cabinetul 2”, acolo unde se finalizau de fapt discuţiile şi se luau cu adevărat deciziile. Devenită cumulard de funcţii oficiale, Elena era preşedintele Comisiei pentru probleme de cadre de partid şi de stat, a CC al PCR, membru al Biroului Permanent al CPEx, prim-viceprim-ministru al Guvernului, preşedinte al Consiliului General pentru Tipizare, Standardizare, Normare şi Calitate, preşedinte al Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului, preşedinte al Comitetului Naţional „Oamenii de ştiinţă şi pacea”, preşedinte al Comisiei Centrale pentru organizarea proceselor de producţie şi valorificarea superioară a materiilor prime şi materialelor, prim-vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii, vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale... şi sunt nevoit să mă opresc din înşiruire pentru a nu consuma aproape tot spaţiul rubricii.

Toate „demnităţile” Elenei la un loc nu valorau cât calitatea de preşedintă a „Comisiei pentru problemele de cadre de partid şi de stat”, care-i îngăduia să-nvârtă pe degete toată nomenklatura – fiindcă, nu-i aşa, „cadrelehotărăşte totul”. Iar ea hotăra... care-s cei ce hotărăsc! Orele şi minutele conştiincios consemnate de şeful de cabinet spun multe în primul rând celor iniţiaţi în tainele labirintului puterii ceauşiste, dar şi cititorul mai puţin familiarizat cu „d-ale carnavalului” politic dâmboviţean poate afla, cu surprindere şi revoltă, cât amatorism, incultură, bun plac, cinism şi ignoranţă guverna... guvernarea.

O primă revelaţie poate oferi totalul minutelor acordate cutărei „probleme de stat” comparativ cu timpul rezervat zilnic bârfei pur şi simplu. De departe, personajul cel mai prezent zilnic, uneori ore-n şir, la „Cabinetul 2”, inclusiv în perioada vacanţelor la munte sau la mare, a fost Poliana Cristescu, fosta noră aflată, nu se ştie de ce, în continuare în graţiile soacrei. Poliana era şefa pionierilor; imposibil de bănuit că „problemele” purtătorilor de „cravată roşie cu tricolor” justificau prezenţa de-a dreptul obsesivă, câteodată de mai multe ori pe zi, a comandantei puştimii în sanctuarul „Cabinetului 2”. Mai degrabă este de crezut că erau reprize de pură bârfă femeiască începute cu eterna întrebare „ce mai e nou?”. Ceauşeasca primea, desigur, informările Securităţii, dar contau la fel de mult în luarea deciziilor şi cele picant-neoficiale (rol pe care şi-l va asuma, mai târziu, după revoluţie, o altă Elenă – Udrea). Iar informările lui Iulian Vlad erau trimise mai întâi Coanei Leana şi abia după aceea „şefului statului”, ceea ce l-a făcut pe îmbroboditul Nicolae să protesteze umil întrebându-l pe mai marele Securităţii „de când nu se mai subordonează Preşedintelui ţării?”.

(Odată, Poliana i-a povestit despre ultima ei achiziţie vestimentară, sandalele produse de firma italienească „Leonardo”. Leonarzi, leoparzi – Coana, ofuscată şi vigilentă, a sunat după aceea să întrebe cine a aprobat importul de... leoparzi în România!) Un alt personaj a cărui eternă prezenţă în sanctuarul „Cabinetului 2” pare greu de motivat este Ion Ursu, principalul antreprenor al „savantei” în achiziţionarea de Diplome Honoris Causa din străinătate. Oricât de trudnică ar fi recoltarea „meritelor” de carton poleit, tot nu-i de crezut că justifică convocarea aproape zilnică a lui Ursu la taifas. Gurile rele sugerează o mai veche şi nu chiar nevinovată legătură... dar nu-i cazul să acordăm şi noi prea mare importanţă bârfelor... „de stat”. Rămân cu adevărat importante şi întru totul revelatoare pentru paşnica lovitură de stat izbutită de Elena, până la totala acaparare a puterii, restul convocărilor. Vor constitui subiectul unei viitoare tablete.