Mircea Radu IACOBAN

Din fuga tramvaiului, observ ceva schimbat la faţada Casei Ghica-Kefal de pe strada ieşeană Gavriil Musicescu – fostul Conservator de muzică, înfiinţat în 1836. Cum a devenit o modă să se înveşmânteze vechile clădiri de patrimoniu ruinate în hlamide tratate fotografic, poza faţadei urmând a sugera (dar, mai ales, a înlocui) necesarele lucrări de restaurare, mereu amânate din lipsa banilor, mi-am zis că s-a împrospătat reproducerea fotografică, prea-s vii culorile şi perfecte detaliile. Mă-ntorc per-pedes şi, potrivit supratitlului rubricii, să văd şi să nu cred: nu-i poză, e adevărul adevărat, Casa Ghica a fost în întregime refăcută! Nu de stat, ci de particulari!

Au cumpărat-o în urmă cu mai bine de două decenii, achitându-se frumuşica sumă de 400.000 euro – unii afirmă că s-a plătit dublu. Se zvonea că în spatele afacerii se află un investitor privat din străinătate şi că aici va funcţiona un club, un mini-hotel, o pensiune sau aşa ceva. La origine a fost, desigur, o retrocedare: casa a primit-o fără urmă de îndoială, prin 2005 sau 2008, un anume moştenitor de pe alte meleaguri (cine lua pe atunci, cu minuţie şi „la bani mărunţi” documentele apte să ateste îndreptăţirea – dar, oricum, câtă vreme au fost implicaţi şi urmaşi îndepărtaţi ai familiei Ghica, e de presupus că procedura a fost, cât de cât, în regulă). Proprietarii ar fi avut obligaţia să păstreze barem o vreme imobilului o destinaţie oarecum continuatoare a celei de altădată. Numai că noii deţinători s-au grăbit s-o vândă şi, la a doua mână, nu mai operează atât de strict prevederile contractuale iniţiale.

Clădirea ce urma să devină... orice s-a ruinat şi, an după an, în chiar centrul Iaşului a tronat o dărâmătură jenantă, prezentată fotografic, pentru marele public, în ţinută de gală. De fapt, nici acum nu i se cunoaşte destinaţia – poate, sediu de firmă sau firme (nu-i vorbă, prea multă grijă pentru destinul celui mai frumos palat princiar ieşean nu pare a fi existat vreodată: din 1945 adăpostea familii ale ceferiştilor de la Regionala Iaşi, iar după revoluţie aici a funcţionat... partidul lui Becali „Noua Generaţie”!). Deşi, între timp, preţul clădirii a crescut vertiginos, n-au lipsit cumpărătorii: între ei, cetăţeanul israelian Bar Dayan, pentru ca, în final, casa de patrimoniu să ajungă în posesia unui anume Daniel Onofrei, cetăţean al comunei Leţcani. Acum, printre imobiliarii deprinşi cu speculaţiile este cotată la o valoare de peste 4.000.000 de euro!

Nu ştiu dacă statul român mai are dreptul să impună riguros o anume destinare, şi chiar dacă faţada zâmbeşte în prea stridente culori ţipătoare, faptul că, în sfârşit, clădirea a fost scoasă din ruină înseamnă, pentru ieşeni, neaşteptată bucurie. Nu-i vorbă, greu de presupus că vreunul dintre pietonii ce-i trec prin faţă în drumul către Piaţa Unirii are habar de povestea vechii zidiri, şi, mai ales, de câtă istorie gemă a adăpostit cândva.

A ridicat-o, prin 1820, aga Costache Ghica, urmaş al lui Grigore Ghica Vodă, domnitorul ucis de turci la 1777. A rezistat la şapte cutremure şi a distrus-o lăsarea în paragină – multă vreme a purtat inscripţia „de închiriat”. A locuit-o prinţul Albert Ghica, cel care, în 1913, a candidat la tronul Albaniei. Aici şi-a sfârşit zilele dramaturgul Delavrancea (în câteva camere funcţiona gazeta „România”, condusă de preţuitul scriitor). În timpul Primului Război Mondial, în casa Ghica-Kefal a funcţionat Legaţia Franţei; generalul Berthelot i-a trecut adeseori pragul. Şi tot aici, între 1836 şi 1940, cum atestă şi placa memorială de pe faţadă, a funcţionat Conservatorul ieşean, cel dintâi înfiinţat în România.

Aşez o necesară paranteză: oficial, se afirmă că această primă şcoală românească de muzică şi artă dramatică a fost înfiinţată în 1860, probabil dintr-o subalternă aliniere la data naşterii Universităţii ieşene (şi ea contestabilă, se cuvine coborâtă până cel puţin la 1834 – dar asta-i altă discuţie). Greu de înţeles de ce renunţăm aiurea la decenii din istoria culturii române! Am discutat ades cu profesori ai Conservatorului (actuala Academie de arte „George Enescu”), cerându-le o explicaţie: cu toţii sunt de acord că Şcoala de arte s-a înfiinţat în 1836, doar gazetele vremii consemnează amănunţit spectacolele-producţie de absolvire susţinute de cursanţi şi toate documentele atestă anul 1836, însă... şi aici lămuririle se poticnesc inexplicabil. „Aşa-i, însă”... şi după „însă”, nici un argument! (Să ne mai mirăm că, potrivit site-ului Universităţii clujene, cea ardeleană ar fi apărut pe firmament cu... trei secole mai devreme decât surata ieşeană?!) Până una-alta, e-o bucurie că s-a refăcut casa Ghica-Kefal. Ce va face cu ea cetăţeanul din Leţcani... rămâne de văzut.