Mircea Radu IACOBAN

Cui nu-i place fotbalul? Și de ce-l iubim? Fiindcă-i un joc bărbătesc, complet, vioi, antrenant, spectaculos, imprevizibil, implică şi vigoare fizică, şi tehnică individuală, şi inteligenţă în rezolvarea fiecărei faze, pune în evidenţă personalitatea echipierului, dar şi iscusinţa tactică a antrenorului. N-am să pricep niciodată de ce jocuri statice, reduse la câteva manevre monotone, în care minute în şir pe teren nu se întâmplă nimic (baseball-ul de pildă) pot umple tribunele marilor stadioane, dar gusturile nu se discută. Noi avem fotbalul nostru, să ne bucurăm de el! Care bucurie... Ce mă nemulţumeşte profund în fotbalul românesc? Piticul Teaşcă, fost antrenor al Naţionalei (lumea l-a uitat de mult!) avea o vorbă: „arată-mi cum pasezi şi-ţi spun cât fotbal ştii!” Nu poţi fi academician dacă n-ai barem şapte clase; tot aşa n-ajungi fotbaliator în rând cu lumea dacă n-ai buchisit cum se cuvine abecedarul pasei. Poţi izbuti oricând un şut magnific, un gol fenomenal, o cursă ameţitoare, dar nu vei intra niciodată în rândul „granzilor” dacă, de regulă, a doua pasă e la adversar. L-am urmărit odată un meci întreg doar pe Iniesta: incredibil, toate, absolut toate mingile pornite din gheata lui au ajuns exact la adresa cuvenită! Accesul la „ştiinţa pasei” presupune nu numai îndelung exerciţiu tehnic la „munca de jos”, ci şi capacitate de anticipare, viziune de ansamblu până la previzionarea fazelor următoare. Fiindcă, simplu, ratarea pasei înseamnă păguboasă cedare a mingii. Naţionala noastră pasează prost şi, repede, rămâne fără „obiectul muncii”: om fi având noi „academii” de fotbal, dar sărind peste clasa a patra. Fotbalul românesc mai este tarat de sumedenia măruntelor metehne pe care ne-am obişnuit să le tolerăm cu păcătoasă îngăduinţă. Una ar fi comedia simulărilor: bietul jucător mai mult, mai puţin (sau deloc) agresat se tăvăleşte pe iarbă de zici că-i în ceasul morţii şi că se cuvine dus grabnic cu elicopterul la reanimare. În secundele următoare zburdă pe teren în voia cea bună! Dacă adie Zefirul, Tănase & comp. cade trăsnit şi se dă ca titirezul de-a berbeleacul pe gazon. Arbitrii văd circul, unii scot cartonaşul galben (doar dacă faza se petrece în careu), cei mai mulţi nu. Cu cât se apropie finalul şi scorul „justifică” tragerea de timp, cu atât se înmulţeşte tăvăleala pe gazon (care-şi schimbă imediat sensul dacă evoluţia scorului îi vine de-acum bine adversarului). Spectacolul penibil este perceput de toată lumea drept comedie ieftină – ei, şi ce? Aşa-i la noi! Se practică, adevărat, şi la case mai mari, dar nicidecum într-un asemenea hal şi, oricum, e mult mai greu tolerat de arbitri. ( La capitolul „trageri de timp” aş trece şi frăsuiala arbitrilor, care s-au deprins să gospodărească în tihnă şi onor fazele fixe, aşezând şi re-aşezând zidul, dialogând cu jucătorii, măsurând iavaş-iavaş cei nouă metri, de parcă n-ar consuma ilicit timpul de joc.) Altă pacoste: protestele – fie de pe teren, fie de pe margine. În cazul (patologic) Alibec poate fi suspectată o anume tară psihică: băiatul ăsta râzgâiat şi din belşug tatuat mă tem că n-are toate conexiunile neurale la locul lor. Reprezentaţiile de bâlci oferite meci de meci de către Dan Petrescu, mergând de la ridicol până la grotesc, aşază sub semnul îndoielii însăşi capacitatea antrenorului clujean de a judeca limpede fenomenul în interiorul căruia vieţuieşte. Un conducător de echipă care nu vede decât nedreptăţi şi furtişaguri îndreptate împotrivă-i n-are cum fi capabil să judece limpede, aşezat şi logic situaţia din teren, rămânând prizonierul obsesiilor sale şi oficiind la alt meci decât cel real. Este, de altfel, şi vina radio şi tele-comentatorilor, dispuşi mereu să trateze cu îngăduinţă scălâmbăielile lui Petrescu drept episoade amuzante şi-atât. De remarcat şi flagranta inegalitate (gazetăreşte vorbind) a comentariului: s-au înmulţit crainicii-reporteri, au apărut voci respectabile şi autorizate, dar şi improvizaţii, supralicitări şi redundanţe. Ni se oferă mult prea multă informaţie inutilă, în dauna analizei tehnico-tehnice a fazei, şi lipseşte post-controlul ce ar revela dorinţă calpă de epatare, precum şi incultură în stare gemă. Un june de la Look tv, altfel băiat inteligent şi priceput, crede că „fortuit” înseamnă forţat (de fapt, vine de la „fortuna”, adică întâmplare) şi ne tot roagă să-i acceptăm cutare „metaforă”, care numai metaforă nu-i (vezi definiţia). Nimeni nu-i spune bietului Dobre că mai toate fazele, în transmisiile sale îngălate, se petrec pe „partea stăngăăă”, de parcă s-ar juca doar pe jumătate din teren şi, în general, nu-s corectate, prin bunăvoinţă redacţională, hibe străvechi precum hiper-exagerările de soiul „formidabil!”, „fantastic!”, „uluitor!” (luni seara am aflat că Budescu este „genial!”) aplicate unor faze destul de oarecare. Mărunţişuri, desigur, dar una câte una se adună. Și întunecă bucuria fotbalului – atâta cât este şi-l avem.

P.S.

Aflu că firul vieţii lui Cristian Ţopescu s-a curmat. Și iar amintesc strofa lui Victor Eftimiu: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei”. Fie-i ţărâna uşoară!

Cândva, mergeam în cuplu în străinătate şi, adesea, am locuit în aceeaşi cameră de hotel – el transmitea pentru televiziune, eu pentru radio. Câte amintiri! Cristian a contribuit esenţial la scoaterea transmisiei sportive de sub zodia (impusă) relatării cu ochelari de cal („Vasile pasează lui Gheorghe, Gheorghe trimite la Ilie” – aveţi grijă, nimic mai mult!) şi la aducerea ei în rândul actelor gazetăreşti autentice.