Mircea Radu IACOBAN

După pozna cu Brexitul, Marea Britanie şochează cu încă o decizie mai mult decât discutabilă: în cursul săptămânii trecute, a hotărât să elimine referinţele la Holocaust din toate programele educaţionale ale şcolilor. Motivaţia: pentru a nu „îndurera” populaţia musulmană (care, se ştie, neagă Holocaustul). Va să zică, îl recunosc cei care l-au făcut, nemţii adică, şi-l contestă musulmanii! Care, din fericire, n-au nici un amestec în tragedia milioanelor de morţi din pogromurile şi lagărele naziste, dar se consideră îndreptăţiţi să încerce a-i şterge până şi trista amintire!

Practicând politica struţului, englezii nu par a fi interesaţi de faptul că îndurerează cu deplină motivaţie toată evreimea de pe mapamond: şi-au adus musulmani în casă, au grijă să le protejeze sentimentele, chiar întemeiate, complet ilogic, doar pe ură înverşunată şi-atât. Merită amintit aici proverbul cu circulaţie în estul european „dacă-i dai nas lui Ivan (Mahmud de astă dată), el se suie pe divan!” La urma urmei, musulmanii pot crede ce vor, fie şi-n pofida tuturor evidenţelor –bizară rămâne însă atitudinea britanicilor: Holocaustul n-are cum să fie negat, da-i mai bine ca tânăra generaţie să n-aibă habar!

Nu-i o noutate: în istoria omenirii, mari tragedii întrucâtva asemănătoare au fost (unele mai sunt) ţinute cu înverşunare sub preş, motivaţia diferind de la caz la caz. Nu Hitler a inventat gazarea în masă pe criterii etnice: cele dintâi s-au petrecut în 1794, în luminata Franţă, ca urmare a deciziei Camerei Deputaţilor de la Paris, emitenta scandalosului îndemn „să dispară rapid locuitorii nu numai din (provincia, n.m.) Vandee, ci şi de pe întreaga suprafaţă a Republicii această rasă impură”. Nu Ilse Koch a inventat confecţiile din epidermă umană, ci „croitorii” Convenţiei („Cadavrele erau jupuite până la jumătate, pentru că li se tăia pielea până la brâu, apoi de-a lungul fiecărei coapse, până la glezna picioarelor, ca, după scoatere ei să ia parţial forma pantalonului: nu mai rămânea decât de tăbăcit şi de cusut” – consemnează sec în memoriile sale generalul Duncan). Nu Hitler a organizat primele execuţii europene metodice, în masă, pe bandă rulantă, ci Talat Paşa, în Holocaustul armenilor. Doar acum (!) s-a aflat câte ceva despre ororile din Vandee, când sute de mii de oameni, inclusiv copii, au fost împuşcaţi, legaţi doi câte doi şi înecaţi în Loira, spintecaţi cu sabia, gazaţi, sufocaţi. Cercetările târzii ale vandeeanului Sacher, autorul cărţii apărute la Paris abia în 1986, au fost mult îngreunate datorită faptului că autorităţile din Hexagon şi-au luat din timp măsuri: mai toate dosarele din arhivele regiunii nu mai au decât coperţile: tot ce conţineau a fost ars. Motivaţia: Franţa nu era deloc interesată ca personalităţi ale căror nume sunt gravate pe Arcul de Triumf (Robespierre, Toureau) să fie implicate într-un incredibil măcel „legal” ce pătează trist, grav şi scandalos imaginea Revoluţiei de la 1789, şi aşa maculată de excese imposibil de aşezat sub deviza „Libertate, egalitate, fraternitate”.

O primă „justificare” deci: apărarea cu orice preţ a prestigiului naţional. Cea de a doua miză, în afara protejării de nedoritele efecte morale şi psihologice (autorii genocidului se numără printre fondatorii Republicii), este mai „lumească”: implicaţiile financiare şi teritoriale. Negând masacrele din 1915-1916, turcii evită solicitarea de despăgubiri similare celor acordate de Germania Israelului ori chiar retrocedarea teritoriilor pe care le-au luat armenilor prin tratatele de la Sevres şi Brest-Litovsk. Şi asta în pofida faptului că Parlamentul European şi alte câteva zeci de state au recunoscut masacrul etnic! Dacă britanicii au decis să scoată din programele şcolare referirile la Holocaust, turcii au mers mai departe: din 1993, un capitol special din manuale cuprinde doar argumentele... împotriva acuzaţiilor de genocid.

Cunoscutul scriitor laureat al premiului Nobel Orhan Pamuk, care s-a referit în cărţile sale la genocidul armean, a scăpat cu greu de acuzarea potrivit articolului 301 din Codul Penal ce pedepseşte cu închisoare între trei şi zece ani orice „faptă contrară intereselor fundamentale ale naţiunii”. În provincia Sutkuler, romanului în care Pamuk aminteşte despre „un milion de armeni şi treizeci de mii de kurzi ucişi în Turcia” i s-a dat foc în piaţa publică. Ca urmare a presiunii internaţionale, au apărut şi semne ale unei nuanţări a poziţiei oficialităţilor de la Ankara; Erdogan, pe atunci prim-ministru, a adresat „condoleanţe nepoţilor armenilor ucişi în 1915”. Ceea ce nu schimbă mai nimic, fiindcă, potrivit unui sondaj, 90% dintre turci continuă să conteste genocidul armean. Şi francezii, şi turcii ar avea, cum se vede, anumite temeiuri pentru a încerca să ascundă istoria sub obroc. Care ar fi cele ale britanicilor în chestiunea Holocaustului? Argumentul cu „întristarea” musulmanilor” este ridicol: istoria nu mai este istorie dacă-i presărată cu capitole... interzise!