Mircea Radu IACOBAN

Trebăluind la volumul al doilea al „Jurnalului” (ce ar urma să apară la finele anului viitor) dau peste o postare pe internet în care eram luat la trei păzeşte pentru o tabletă publicată în acest colţ de pagină şi intitulată „Cimilituri”. Luam în discuţie în respectivul text atitudinea de-a dreptul ciocoiască a celor ce afirmă că românii n-au fost în stare să creeze valori demne de vreun interes european. N-am răspuns atunci – nici acum nu-i târziu, opinia nihilistă continuând să aibă destui susţinători. Trecând peste imprecaţii şi acuze hilare (xenofobie, ba chiar şi... fascism!!) şi luând în considerare doar ceea ce cu adevărat merită interes mai larg, reiau posibila discuţie de la reproşul „nu se face distincţie între civilizaţia urbană, legată mai ales de Occident, şi civilizaţia rurală, la care a fost condamnată a stagna România sub presiuni istorice...”

Indirect, contra-opinentul se situează, cu sau fără ştiinţă, într-o ilustră descendenţă: aceea a lui Noica: „Noi nu vrem să fim eternii săteni ai istoriei (...) Economiceşte şi politiceşte, culturaliceşte şi spiritualiceşte, simţim că de mult nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulţumeşte România eternă, vrem o Românie actuală” (C. Noica, „Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”). Numai că în intervenţia iritată a cititorului nostru nu-i de găsit legătura logică între realitatea indiscutabilă a României (încă) patriarhală şi... lipsa de valoare (?) a înfăptuirilor româneşti, atâtea câte sunt şi cu trudă s-au putut rândui de-a lungul veacurilor.

Aş zice că nu-i obligatoriu să fii nici bogat, nici orăşean, pentru a crea „Mioriţa” ori a picta tâmpla Voroneţului! Acelaşi Noica, în aceeaşi pagină, subliniază că „o cultură minoră (...) nu înseamnă cu necesitate inferioritate calitativă”. Şi tot filosoful de la Păltiniş, despre cultura noastră populară: „deşi minoră, are realizări în felul lor comparabile cu cele ale culturilor mari”. Adică, exact ceea ce încercam să susţin în tableta cu pricina.

Şi, desigur, nici ruralul mioritic nu mai este ceea ce a fost. Cum rezultă din datele publicate în „România rurală postsocialistă” (sept. 2017), suntem „una dintre puţinele ţări europene care au cunoscut în postsocialism migraţia inversă, dinspre urban spre rural, în contextul dezindustrializării agresive de la finalul anilor ’90, care a dus la demantelarea a peste 80% din producţia industrială autohtonă şi la scăderea cu aproximativ 20% a populaţiei din cele mai mari 100 de oraşe ale ţării. Dispariţia locurilor de muncă din sectorul industrial a făcut ca, în anul 2001, 43,5% din populaţia activă să fie implicată în agricultură, faţă de 28,5% în 1989, pentru a scădea către 30% după 2008, datorită migraţiei în străinătate...” Nu mai aduce, deci, săteanul mutat în cartierele-dormitor de la oraş mentalităţi, tradiţii, obiceiuri rurale, ci invers, oraşul şi le implementează la ţară pe-ale lui.

Fără îndoială, am fost şi încă suntem săraci – dar asta să ne bareze accesul la creativitate? Ce are una cu alta? O judecată cât de cât echilibrată, logică şi lipsită de stridenţe subiective va trebui să recunoască acestui neam paternitatea unor valori fără de care, vorba lui Călinescu (referindu-se la Eminescu): „am fi altfel şi mai săraci” – nu numai noi, ci întreg patrimoniul european. Sigur că-s ridicole buricelile celor ce-s gata să jure că românii au inventat roata şi se cuvine să privim cu rezerva cuvenită aserţiunile unui V. Gordon, John North & comp., potrivit cărora românii ar fi strămoşii tuturor popoarelor latine, că arienii îşi au obârşia în spaţiul carpato-danubian, că dacii un inventat plugul şi căruţa, ba chiar că şi primul mesaj scris din istoria omenirii s-a scrijelat pe teritoriul actualei Românii. Nici protocronismul ca atitudine culturală, lansat prin ’74 de prof. Edgar Papu şi receptat ca îndreptat împotriva sincronismului lovinescian, (recent, Eugen Simion a conferenţiat strălucit pe această temă la Iaşi, unde i s-a decernat Premiul Naţional de Critică „Titu Maiorescu”) nu-i de acceptat decât cu riguroasă parcimonie şi, oricum, plivit de exagerările emulilor.

Unele priorităţi culturale româneşti vor fi existat, dar până a susţine că literatura noastră e-un soi de mamă a literaturilor Europei, ehei, cale lungă! Nu suntem nici geniile continentului, nici, cu siguranţă, idioţii lui! Iar acuzele la adresa „jafului şi nesimţirii” clasei politice, a „călăilor ce se îmbuibă cu neruşinare din munca celor ce le-a (le-au - corectura mea, n.m.) dat votul” n-au pic de legătură cu fondul chestiunii – creativitatea românească şi valorile neamului. Replica venită prin internet mi-a amintit o scenă din studenţie: am atenţionat-o pe o colegă (apropo: acum e conferenţiară universitară), la cantină, că i-au rămas fărâmituri pe bărbie. Mi-a răspuns înţepată: „ce, tu n-ai nasul mare?” Cam aşa-i construcţia logică a textului, încheiat cu reproşul de... „românizare forţată”. Invers: despre deromânizare, la fel de forţată, este vorba!