Mircea Radu IACOBAN

Săptămâna asta, judeţul Neamţ a omagiat doi dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii române: la Humuleşti, lui Nicolae Breban i s-a decernat Premiul naţional de proză „Ion Creangă”, iar lui D.R. Popescu, care primise acelaşi premiu anul trecut, titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Tg. Neamţ. Par a nu prea mai avea rost tentativele de descâlcire a devenitului plicticos „a fost odată”, spre a readuce în discuţie avatarurile scrisului românesc în „epoca de aur”, dar observ, după diverse întâlniri cu reprezentanţi ai tinerei generaţii de condeieri, că, de fapt, nu se ştie nimic! Ori, în cel mai bun caz, mai nimic. Nici oarece interes nu văd să existe după ostoirea scotocelilor prin dosarele Securităţii, iar mărturii revelatoare ale celor care au trăit vremurile cu pricina (şi-s din ce în ce mai puţini!) întârzie să apară. Iată un posibil subiect: ştie cineva că atât D.R. Popescu, cât şi Breban, s-au numărat printre cei mai cenzuraţi scriitori români? Cât era D.R.P. de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, piesele sale au fost pur şi simplu hingherite de purtătorii ştampilei pătrate – cu precizarea că, la noi, au funcţionat 77 de cenzuri, nu una singură, şi că, de multe ori, decizia definitivă ajungea să fie luată până sus de tot! O ştiu din experienţa proprie: în cei 11 ani cât m-am aflat la Direcţiunea Teatrului Naţional din Iaşi, am jucat nu puţine dintre remarcabilele piese ale Preşedintelui U.S.R. – toate, dar absolut toate, ciuntite de un foarfece mânuit...la cel mai înalt nivel! Excedat, D.R.P. a decis să renunţe pur şi simplu la spectacolul ieşean (în pragul premierei, după o trudă de câteva luni!) cu piesa „Hoţii de vulturi”: „nu mai pot, m-am săturat, dacă tu crezi că se poate face ceva, n-ai decât să rescrii  ultimul tablou, eu nu mai modific nimic!” Am imaginat câteva replici, dar cum „să dregi”, din vorbe lipite, o piesă care, în subtext, trata tema ratării în „cea mai umană dintre orânduiri”? Principala acuză: „nu are un final luminos”, deci, este nereprezentabilă! Și dacă nu se putea „lumina” prin vorbe, am făcut-o la propriu, amplasând pe fundalul scenei un soare imens din butaforie, scăldat în razele întregii baterii de reflectoare a Teatrului Naţional. În scena finală, de mânuţă, eroii păşeau cu responsabilitate către soarele de carton, în acompaniamentul sonor al unei melodii cât se poate de... optimiste. Lipitura se vedea de la o poştă, spectatorii şi critica au înţeles-o ca atare, reprezentaţia păstrându-şi, de fapt, toate sugestiile incomode nealterate. A „ţinut” şi, până la urmă, spectacolul a primit (şi în răspăr!) Premiul I pe ţară la Festivalul UNITER-ului de atunci! Cu Breban a fost şi mai complicat: eram director la Editura „Junimea” şi i-am publicat, în 60.000 de exemplare, unul dintre cele mai valoroase romane ale prozei româneşti, „Bunavestire”. Cartea fusese răspicat respinsă de editurile bucureştene (a Uniunii Scriitorilor şi „Eminescu”). La Iaşi s-a obţinut aprobarea, dar ca s-o obţii, trebuie, nu-i aşa, mai întâi s-o ceri. Numai că la ditamai Plenara CC al PCR, bunul meu prieten Titus Popovici, cu care colindam în doi, în fiece primăvară, cotloanele Deltei căutând gâştele sălbatice, a găsit un bun prilej să-şi lepede vechea amiciţie pentru a ataca inamicii din postata prozei (Breban), dar şi pe cei din zona politică „la vârf” (Cornel Burtică, secretarul cu propaganda al CC). Și a trântit un fulminant discurs în care a elogiat buna orientare a celor doi directori din Capitală (Marin Preda şi Valeriu Râpeanu), făcându-mi un singur hatâr: nu mi-a pronunţat numele, utilizând doar formula „directorul de la Iaşi”. Cartea nu era, potrivit spuselor indignate ale lui Titus, publicate in extenso a doua zi în „Scânteia”, decât o ruşine naţională, un atac la înseşi bazele socialismului românesc multilateral dezvoltat, un regretabil rebut editorial etc. etc. În concluziile Plenarei, Ceauşescu a rostit formula cu efect de ghilotină „Titus are dreptate!”, ceea ce însemna că „directorul de la Iaşi” urma să-şi caute repede alt loc de muncă. Cum se va vedea, până la urmă am fost scos cumva din cauză, dar Burtică, ceva mai târziu, a ajuns simplu inginer undeva, pe la Ploieşti. Iliescu era pe atunci prim secretar la Iaşi, romanul apăruse, cum se spune, în parohia lui şi se simţea implicat, drept pentru care a profitat de un prilej şi m-a dus la Ceauşescu: „explică-i tovarăşului cum e cu <Bunavestire>”. Erau de faţă şi soaţa „eroului între eroi”, şi Burtică. Când am văzut privirea rece şi acră a „savantei”, n-am mai putut rosti nici un cuvânt. Mai bine: a vorbit Burtică: „Tovarăşe Secretar General, cartea a apărut cu aprobarea mea”. Ar fi putut să spună „păi, eu v-am trimis cartea la Iaşi, voi sunteţi editori, trebuia să vă orientaţi, să deschideţi ochii, că de asta v-am pus acolo” - dar a preferat să-şi asume responsabilitatea. Și l-a costat... Aşa s-a tipărit „Bunavestire”, roman de raftul I al literaturii române. Poveşti de odinioară. Și câte mai sunt! Le ştie cineva?